Plata restanţelor...mirositoare
Aşa de rău m-au necăjit stropşelile absurde ale ultimei săptămâni (pentru că, da, în final am ajuns tot acolo de unde pornirăm, după zeci de comenzi şi de "la loc comanda", profitând de absenţele "ordinatorului", până ce ne-am acrit de tot...), încât mai c-am uitat că primisem leapşa cu mirozne de la tovarăşa de suferinţă Zaza.
Cinci mirosuri, glăsuieşte porunca. Cinci mirosuri care ce anume, n-am prea reuşit să mă lămuresc, însă, cu de la sine putere şi luând de bună şi direcţia în care bătu restul lumii, o să pomenesc doar miresmele care-mi stârnesc aminitiri plăcute.
mirosul podului casei copilăriei mele, în miezul verii - ceva greu de închipuit dacă nu l-ai simţit niciodată: lemnul de stejar,uscat şi fierbinte până în miezul crăpăturilor, amestecat cu cel al tablei acoperişului pe care, dacă pofteai, puteai liniştit să prăjeşti un ou din în luna lui Cuptor, ambele unite de aroma de hârtie tipărită bătrână a cărţilor pe care, în acele vremuri, n-ar fi fost "înţelept" să le afişezi în rafrurile bibliotecii, mai ales când ea se afla în inima casei, în orice încăpere ai fi poftit s-ajungi, treceai vrând-nevrând prin încăperea de ai cărei pereţi se sprijineau rafturile pline, din podea până-n tavan.
tot din vremea fără griji a primilor ani, îmi stăruie în nări şi-n amintire o altă mireasmă văratecă: cea a năutului proaspăt prăjit, prăjindu-se şi împrăştiindu-se prin curtea cu roze, trestii şi tufani de zmeură (în buricul Bucureştilor, vă vine a crede ce minunăţii se puteau ascunde, totuşi, în vremurile acelea când învăţai să-ţi fie teamă să vorbeşti şi-n somn?!). Mirosul ăsta mi-a rămas în memorie ca cel mai mare paradox al copilăriei şi în egală măsură, ca cea mai mare frustrare: nu se potrivea nicicum cu gustul, nici acum nu reuşesc să găsesc o legătură între parfumul lemnos-catifelat-cu vagi note de alună şi gustul fad-nisipos al bobului de năut prăjit...
parfumul cernelei Pelikan. Tot din aceleaşi timpuri. Nu neapărat pentru că se găsea rar la librăria-papetărie din capătul străzii şi pentru că nu făcea cocoloaşe. Dar avea, aşa, un parfum...ca de cenuşă de lemn de trandafir cu zahăr ars împreună, care mi-a stârnit mereu pofta de a scrie; poate de-aceea mi-am bâzâit la cap bunicul vreme de-o săptămână, să-mi facă rost de pene de gâscă, pe care le-am ascuţit cu mâna mea şi cu care îmi scriam întotdeanuna temele pentru acasă. Nici în ziua de azi n-au reuşit să afle secretul scriiturii cu aspect gotic din caietele mele "de curat", nici colegii şi nici învăţătoarea... dealtfel, cine-ar fi crezut că, într-o vreme în care a avea un stilou chinezesc cu peniţă aurită însemna a avea un statut social mărişor, iar a avea un Parker - fie "din pachet", fie de la "shop" - echivala, pentru noi, copiii, cu a avea un Rolls Royce, ar fi putut exista cineva într-atât de ţicnit încât să poftească la o unealtă de scris medievală...
dulceaţa de smochine în "devenire". Ei da, bucăţica aceea de grădină din Popa Petre ascundea, pe lângă trestii, zmeuri, trandafiri, liliac, rodii, căpşuni şi alte năzdrăvănii, trei smochini ca nişte stejari, crescuţi din trei rămurele aduse de bunică-mea înainte de a mă naşte eu, de la Atena, dintr-una din puţinele vizite pe care a reuşit să le facă părţii greceşti a familiei. Din lăstarii acelor trei smochini au crescut şi alţii, şi aşa s-au transformat acele câteva străzi într-un fel de mică oază mediteraneană, ce a scăpat ca prin minunede buldozerele ceauşiste (dar care, vai, văd că începe să se fărâme sub cele ale lăcomiei, grandomaniei şi inculturii noilor "capitalişti", ale ţopârlanilor îmbogăţiţi peste noapte). Pe la jumătatea lui august, se coceau smochinele. Era mare veselie, pentru că-mi adunam prietenii şi, în sfârşit, aveam permisiunea oficială să ne căţărăm în smochini, să ne înroşim pielea din cauza frunzelor aspre şi a sevei iritante, să mâncăm boţurile acelea violet închis, cu condiţia să aducem destule jos, cât să asigurăm provizia de dulceaţă pentru un an întreg, plus o cantitate suficientă pentru "dulceaţa de cadou", care ajungea la părinţii prietenilor mei, la rude şi la... doctori (efectul "stimulant" era de o sută de ori mai rapid decât în cazul "clasicului" cartuş de Kent!!!). Eh, şi dulceaţa bunică-mii avea un ritual şi măsurători anume, întâi trebuiau rupte, cu grijă mare să nu se crape smochina, codiţele, apoi, pentru fiecare kilogram de zahăr, se numărau fix 90 de smochine, la care se aduna câte-un litru de apă, fiartă şi răcită în prealabil (niciodată direct de la robinet!). Şi când ingredientele, puse în oale uriaşe pe foc mic, începeau să se lege, se răspândea pretutindeni în jur un parfum dulce-verde, cu praf de scorţişoară, care ne pătrundea până în măduva oaselor şi care ne urmărea şi-n vis, ducându-ne către "lumea cealaltă" (despre care am să vă povestesc altă dată, pentru că e o lume cu totul aparte).
parfumul de zahăr ars pe sobă, în chip de "primul odorizant de cameră", în aceeaşi vreme în care, în România nu-şi închipuia, probabil, nimeni, că ar exista aşa ceva. De regulă, sufrageria beneficia de onoarea de a fi astfel parfumată începând din ajunul Crăciunului şi până după Anul Nou, pentru că atunci era singura perioadă din an în care gazele aveau suficientă presiune pentru a încălzi mai mult de cele 2 încăperi în care dormeam şi bucătăria.
No, cam aste-ar fi. Şi-aşa un dor de vremea şi oamenii copilăriei m-a apucat, încât nu mai sunt în stare să numesc pe nimeni care să ducă povestea asta parfumată mai departe. Cine binevoieşte, are binecuvântarea mea...
NOTA: clondire de miresme a l'antique găsiţi aici, unde am găsit-o şi eu...
