Malocchio...(cotidiene, i se poate întâmpla oricui)

Ei bine, da, m-a deocheat galeria dinamovistă! Nu mai ştiu în ce stadiu de evoluţie se află devotaţii echipei din Ştefan cel Mare, cel de spartani sau cel de câini, dar să ştiţi că deoache rău de tot băieţii ăştia...

Ce s-a întâmplat?! Aseară, pe la ... să fi fost ceasurile opt din seară, ajunsesem în dreptul trecerii de pietoni de lângă casa mea, casă pe care am avut proasta inspiraţie s-o târguiesc acum vreo câţiva anişori fără să ţin cont de faptul că e poziţionată cam aproape de stadionul „23 August”...

Evident, bulevardul plin de lume care se inghesuia spre station. Evident, „lumea” asta era constituită dint-o mulţime de puştani şmechero-tupeişti (dar, cel puţin grupul din cauza căruia era eu să mor azi noapte, recunosc, simpatici!). Vreo 15-20 dintre componenţii ăştia ai „lotului de încurajare” a lotului de pe teren înconjoară maşina în care mă aflam dimpreună cu o colegă a mea (femeie serioasă, mamă de familie, cu copil aproape de etatea subsemnatei), se zgâiesc în interiorul maşinii, dau cu ochii de noi, drept pentru care se pornesc să strige, plini de voioşie: „Heeeei, săru-mâna, mamă soacrăăăă!”. Bineînţeles că am gustat gluma şi că am pufnit în râs.

Păi, unde-i deochiul în toată povestea asta, s-ar putea întreba cineva...

Este. Dar în partea a doua a poveştii. Respectiv în aceea în care am coborât din maşină, am început să traversez, cu scopul ferm de a ajunge la intrarea în blocul meu şi, pe la jumătatea trecerii de pietoni, brusc, mi s-a întunecat privirea, m-a apucat ameţeala şi mi s-au topit picioarele... Cu toată sinceritatea vă spun, habar n-am cum am reuşit să ajung în dreptul uşii apartamentului propriu, cum am pus degetul pe butonul soneriei şi nici cum m-am prăbuşit, lividă (asta am aflat-o abia câteva ceasuri mai târziu, când am început să dau oarece semne de conştienţă), în braţele consortului!

Fapt este că nici azi dimineaţă, când am ajuns la sediul instituţiunii unde-mi petrec eu, de regulă, cam două treimi din zi, nu eram într-o stare cu mult mai strălucită.Drept pentru care Zaza, fată de nădejde întotdeauna, s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat (temporar) în adevărata mamă a fiicei mamei Omida, a ieşit din birou trântind uşa de-am crezut că o să cadă tot zidul (asta cred că făcea parte din ritual, să se sperie duhurile necurate!), s-a întors cu o cană cu apă şi nu-mai ştiu ce, deasupra căreia a mormăit nişte chestii fermecate şi secrete, pe care m-a pus s-o dau peste cap. Recunosc, m-am strâmbat îngrozitor când am băut chestia aia, iar Zaza s-a scuzat timid, spunând că e apă de la chiuveta instituţiei, că altceva n-a avut la îndemână. Una peste alta, m-a repus subit în stare de funcţionare.

Oricum, se pare că, din cauza subsemnatei, galeria alb-roşie şi-a epuizat puterile paranormale, pentru că echipa s-a ales cu un ruşinos 1-3 în faţa celor de la Lazio. Altă dată, dragi băieţi, „prioritizaţi, vă rog, prioritizaţi!”

LATER EDIT: Norocul meu că meciul de azi se joacă pe Ghencea!

Read more...

Contra_ziceri #2

Promisesem, acum aproape un an, să contra_zic o altă zicere de-a Alinei, respectiv cea despre bărbaţi.

Chiar dacă o face cu maaare întârziere, iată că Aquiu îşi respectă întotdeauna cuvântul dat!

De astă dată am pus între ghilimele, paragraf cu paragraf, şi zicerea pe care am luat-o la "scărmănat".

"Barbatii in ciuda a ceea ce am auzit noi femeile cel putin o data in viata, sunt oameni, oameni cu defecte si calitati, oameni care simt, iubesc, sufera, spera, muncesc, doresc, samd. "

Adică ce-om fi auzit " noi femeile cel puţin o dată în viaţă" despre bărbaţi?! Că eu una am auzit, evident, că toţi bărbaţii e nişte porci, dar şi că sunt puternici, spre deosebire de femei şi că, de fapt, sunt mult mai sensibili decât ele şi de aceea manifestă atitudini vădite de intoleranţă faţă de ceea ce îi deranjează (concluzia logică de aici ar fi aceea că muierea, unanim recunoscută pentru toleranţa ei faţă de bărbatul - tot al ei, evident! - beţiv şi bătăuş, este fără putinţă de dubiu, nesimţită).

Sunt absolut convinsă că bărbaţii "sunt oameni", cu absolut toate atributele caracteristice speciei homo sapiens, pentru că altminteri, dacă numai femeile ar fi oameni, nu reuşesc să pricep cărui drac de specie i-ar aparţine "jumătăţile" lor...

"Si barbatii asculta blues-uri, plang, gatesc (cand si daca vor), unii dintre ei chiar ridica capacul de la toaleta. Surprinzator, nu? Desi uneori parem doua regnuri diferite, avem atat de multe in comun. Simtim!"

Nu sunt deloc, dar DELOC de acord cu formularea asta! Cum adică "şi bărbaţii ascultă blues-uri[...], etc."?! Pe măsură ce am acumulat experienţă de viaţă, am putut constata că numai bărbaţii adevăraţi plâng, gătesc (fenomenal!) şi ascultă blues (dar, să fie clar blues din ăla de la mama lui, de pe plantaţiile din Louisiana, nu balade leşinate...) Cât despre capacul de la toaletă, credeţi-mă pe cuvânt de femeie, ăsta e un fals argument, mai degrabă un pretext de divorţ utilizabil de "doamnă" atunci când pune ochii pe altă...vacă de muls (ar fi trebuit să spun ...bou?!).

În ceea ce priveşte aparenţa apartenenţei femeilor şi bărbaţilor unor regnuri diferite, eu nici n-aş fi adus vorba despre asta...Gândiţi-vă, dragelor şi dragilor, nu doar la cât diferă bărbaţii şi femeile unii de celelalte, ci şi la cât diferă ei între ei şi ele între ele...În atare situaţie, cine ar risca să decidă care-i animalul, care leguma şi care ...bolovanul?!

"Personal nu cred in egalitatea dintre noi si ei. Sunt situatii, domenii care se pliaza lor, sunt lucruri pe care numai ei le pot face."

Nici eu nu cred in egalitate! N-am fost niciodată un fan al "Discursului asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni" (sic! că nu-i "Contractul Social", aşa cu ar fi crezut unii...), doar că n-am trasat niciodată liniile de demarcaţie în baza criteriilor de gen, ci am luat în calcul cu totul şi cu totul alte jaloane!

"Barbatii trebuie sa experimenteze pana simt ca a venit momentul sa se opreasca si sa aleaga. Aleg ceea ce ii face sa se simta impliniti, aleg sa-si satisfaca nevoile, indiferent de natura acestora, aleg sa mai copilareasca sau aleg sa se lege. Mai devreme sau mai tarziu aceasta minune se intampla."

Păi cum, femeile nu experimentează?! Şi nu aleg?! Şi nu ţin seama, în alegerile lor, de nevoi ori de deziderate personale?! Încep să cred că eu, de fapt, nu sunt femeie... cum de nu mi-am dat seama de asta în atâţia ani?!

"Barbatii au prin definitie mandrie, au nevoie sa simta ca ne conduc, ca ne ghideaza, ca ne sprijina, dar in acelasi timp au nevoie de aprobarea si sustinerea noastra, au nevoie de LINISTE. Nici un barbat nu va sta langa o femeie care nu-i ofera liniste, nici un barbat nu va sta langa o femeie pe care o doare capul in permanenta, sau care nu are niciodata timp sau chef sa il asculte. Barbatii au nevoie sa se simta liberi chiar daca sunt implicati in relatii stabile si cu cat incercam sa ii legam de noi, cu atat vor incerca ei sa scape. Au nevoie sa ne adaptam situatiilor, personalitatii lor si sa fim pe rand sau in acelasi timp: iubita, prietena, amanta, insa nu si mama excesiv de protectoare. Ei trebuie sa incerce, sa se loveasca, sa invete."

Hmmmmm! Şi eu am, "prin definiţie", mândrie, şi eu trebuie să simt că ţin frâiele bine în mâini, şi eu am nevoie de confirmare şi de susţinere şi, mai ales, de LINIŞTE! Iar cu mamele abuzive am câştigat întotdeauna partida! ...Îmi aduc aminte de o întâmplare de acum câţiva ani, numai bună de exemplu: un prieten bun, mutat cu domiciliul din oraşul natal, unde avea si el, ca tot omul, un rost, o casa,un job, in Bucuresti, numai si numai ca sa scape de maica-sa care ţinea morţiş să-i controleze viaţa. După vreun an de zile, vreme in care reuşise, luând-o cam de la zero să-şi facă alt rost, alt job şi altă casă, mă trezesc cu un telefon la ceas de seară: "Aoleu, sufletul meu, ajuta-ma, că ori mă sinucid, ori o omor! Vino şi ia-mi-o de pe cap că, de-azi dimineaţă cînd m-am trezit cu ea pe cap, mi-a întors casa şi existenţa cu susu-n jos!" Nu intru în alte detalii, pot să vă spun doar că omul nu exagera cu nimic. Ce să fac? Am luat un taxi, m-am dus până la el, am înşfăcat mama cu o mână şi valiza mamei cu cealaltă, le-am zvârlit pe amândouă în maşină şi le-am depus pe peronul Gării de Nord. Fără nici un cuvânt. I-am zis doar, în chip de la revedere: "Madam, dacă mai aud numai şi o singură dată ca vii peste fiu-tău nechemată, o să ai de-a face cu mine!" Atât. M-am întors pe călcâie şi-am plecat. Vă asigur că nici nu şi-a mai vizitat fiul fără invitaţie.

Tiiii, acum îmi dau seama, soro lume! După analiza Alinei, deşi are picioare lungi, fuste scurte şi toate celelalte "atribute" ale feminităţii la locul lor, Aquiu este, în ciuda evidenţei, bărbat! :))))))

Read more...

Radix Datura

-Autoportret cu peniţa muiată-n venin -


undeva tot aleargă toate semnele:
gânduri de umbră, gânduri de furie, gânduri de turbare,
fără scăpare suie pe şiră şarpe purtător de veninuri…
‘te-n chinuri !
icoana de toamnă lasă dâre pe ziduri de casă,
pe suflete, pe obraz…
aia era doar o lacrimă, lasă!
te-am, nu te am, te poartă vântul pe semne spre muri scrijeliţi
de biserici nedemne;
te …du, mă lasă.

aer

şuierat îmi arde năprasnic febra în casă,
dospesc urme fierbinţi,
le legăn pe creştet, pe umeri, pe braţe,
înainte-napoi, înapoi înainte
sună valuri de vânt în clopote de aramă,
mă-ndoi între lumi de pământ şi de teamă…

mă sufoc

nu mă-ncape clipa nici locul,
mă arde sub talpă pământul şi-n palme norocul
e nod, e sudalmă, cădere-nspre humă,
îmi curge de-odată carnea, fâşii, de pe oase
nasc din tendoane joarde de viţă, le-ntind bâjbâind înspre tine,
mă tem de absenţe,
fragmente de moarte la pândă, latente, tăioase,
uneori nu e loc pentru zile,

voi veni, zici,

între timp am să mor gâtuită-n tăceri sinuoase ca o eşarfă
cu parfum de trădare şi spaimă,
cu-nfăţişare de gheară cu unghii croite din cioburi
de-oglinzi sfărâmate în alte lumi, de alte secunde scălâmbe,
de alţi vinovaţi pentru care eu nu am a răspunde…

pulbere

amprente şi umbre imposibil de şters
le păstrez încrustate în carne, nu le-am vrut
dar le am, de-acuma etern şi fără scăpare,
nu se şterg cu nimic, mă ard şi
dinspre ieri către azi plouă veşnic cu sare, îmi picură sânge străin
în lacrimi,
mă sting ca într-un ocean
în, poate ultima, îmbrăţişare…

aleargă prin mine semne străine. mă doare.

Read more...

Dalla vita non si scappa mai

abbaio a la luna…

piove, ‘l vento e forte, quasi ‘na tempesta
svegliarsi perché?

spiaggia. vuota e muta
altro che’l mare al pranzo, nessun’ rumore ci disturba.

le voci. pazzesche presenze senza figura
ci portano dal mare verso’l sorgente...

Non c’e mai, niente.
di sopra si vede tutto sereno; salvo’l volo dei sogni.

le foto. col tempo ingialliscono.
si spegne da dentro tutto'l dolore...

dove trovo qualcuno che compra illusioni?
troppo lordi, pesanti. non sano portare le maschere.

mi stanco solo,
per imparare di nuovo l'arte segreto del volo...

Read more...

Amintiri din copilărie #ep. 1#

Când eram io miiică de tot, bunicu' meu n-a avut de lucru şi m-a învăţat să citesc singură, ca să nu-l mai stresez fugărindu-l prin casă cu tratatu' despre cultura porumbului (pe care-l scrisese bunică-mea) în braţe şi să-l pun să-mi citească.
Şi... se şi săturase sărăcuţul de el să tot facă pe scribul ori de câte ori mi se năzărea mie să mai compun câte o povestire... istorică despre Ştefan cel Mare (care încă nu era sfânt!) şi Vlad Ţepeş (care nu trecuse încă, nici el, pe la evidenţa populaţiei ca să-si preschimbe numele-n Dracula)... da' care stăteau în copaci şi jucau poker şi scoteau limba la turci care, evident, fiind ei mai proşti, o luau tot timpu' pe coajă de la şmecherii ăştia doi de cartofori!
Mare eroare a făcut bunicu'! Pen'că după ce am reuşit să citesc de una singură, m-am apucat de alpinism pe biblioteca din hol, deoarece mi se păreau muuult mai interesante cărţile de la ultimul"etaj"... erau foaaarte groase şi nu aveau desene, deci categoric conţineau tot felul de chestii secrete şi extraordinare! Şi uite-aşa am dat eu peste Boccaccio, de erau ai mei să facă infarct când au văzut cu ce mă "cultivam" eu pe la cinci anişori şi-un pic!
Heheee, da' asta a fost cea mai mică dintre probleme. Că a trebuit să mă duc şi la şcoală dup-aia! Şi nu m-am dus ca orice copil pe care-l iubesc părinţii şi vor să-l mai lase să se joace fără griji, adică la şapte ani, nooo, ei mi-au pus ghiozdănelu' n spinare la şase şi "marş la şcoală, să te-nveţe ăia disciplină şi ce ai voie să citeşti!".

*

(Paranteză mare: acum vreo 3 ani am constatat că Zaza şi cu mine am "umblat" la aceeaşi şcoală...Îi zicea "Clemenţa" cu ceva vreme înaintea naşterii noastre.Cât de... clemente îs "produsele" acesteia, de-atunci şi până-n ziua de astăzi, se poate lesne deduce dintr-unul din dialogurile dintre noi, referitoare "à cette époque-là": Zaza - Aaa, tu erai aia care l-ai  pe cutare, de-a vuit şcoala ani de zile?! Aquiu (vag jenată) - Păi....da! Măh, dar nu cumva tu l-ai pe icsulesscu şi i-ai aruncat şi ghiozdanul pe geam?! Zaza (înroşindu-se până-n vârful urechilor, dar cam mustăcind) - Eh, da...dar mama mi-a spus să nu mă las, să dau şi eu cât pot dacă ridică cineva mâna la mine! Încheiat paranteza mare).

*

Şiii, nici n-am ajuns bine la şcoală. că m-am şi plictisit. Păi cum sa stau eu să desenez pagini întregi de bastonaşe şi buclişoare, când mie mi-era mintea plină de eroi şi extratereştri care făceau sumedenie de fapte măreţe despre care trebuia meapărat să informez lumea?!
Aşa că mi-am văzut, în clasă, de ce mă pricepeam eu mai bine în contextul dat, pentru că în curte, la fotbal cu băieţii n-aveam voie, că ei erau în clasa a patra, iar eu trebuia să fac act de prezenţă la afurisita aia de oră de scriere! Ufff!

Astfel încât, dupa prima săptămână de şcoală m-am ales cu o pereche de urechi cât ale regelui Midas, pentru că mi le-a "ajustat" tovarăşa învăţătoare atunci când, în loc să-i prezint şi eu, ca toţi ceilalţi copii, o juma’ de caiet plină cu bastonaşe (sau erau bice?...nu mai ştiu...), eu i-am înmânat, plină de mândrie, o poveste despre o oaie roşie cu cinci picioare, care susţinea concerte de pian pe planeta Marte!
Nici nu vă imaginaţi cât de tare m-am supărat şi ce nedreptaţită m-am simţit din cauza asta! Aşa ca am hotărât, subit şi fără nici o umbră de zbatere dilematică, faptul că şcoala nu-i pentru mine, ca prea erau toti proşti pe-acolo, şi elevii, da' şi învăţătoarele... Păi, nici măcar n-auziseră de Apuleius!
Da’, în parte pentru că eram un copil cuminte (asta susţineam eu sus şi tare în faţa oricui...) şi în parte după ce am mai încasat o mamă de bătaie şi acasă, după prea-minunata mea ispravă, m-am întors la şcoală, volens-nolens şi cu coada-ntre picioare.

Read more...