Adică despre alte "excursii". Respectiv de joi, 13. "Compressed" ones, 24 hours format. Sau aproape. Budapestane. (Şi nu, aia din slideshow nu sunt eu! Nu vedeţi că e o urâtă? :)))
Ora 5 dimineaţa, în drum spre aeroport, popas în curtea instituţiei, pentru a culege pentru a culege deputy-logofătul care, băiat cumsecade ca întotdeauna, îmi lăsase mie şoferul lui, ca să nu-l mai trezesc pe-al nostru pe care îl cam alergasem cu plata diverselor facturi restante (întotdeauna îmi plătesc facturile cu maxim retard...). L-am găsit, punctual, moţăind în trăsura proprietate personală. Am priceput, dintr-o ochire, că nici unul dintre noi nu-şi prea băgase în seamă pernele în noaptea care, de fapt, nici nu se încheiase de-adevăratelea.
[Solicit, pe această cale, autorităţilor divine să dispună ridicarea unui monument în cinstea subsemnatei, a susnumitului, a Zazei şi a încă vreo câtorva persoane - ale căror nume o să le comunic eu via e-mail - că în logofătul nostru titular mi-am pierdut orice încredere: ne duce cu zăhărelul cum că dă dispoziţia asta de aproape 2 ani...o să ajungă soclul ăla din faţa Casei Scânteii ca munţii Măcinului până s-o ţine el de cuvânt! ]
Popas relativ scurt în aeroport, până la îmbarcare, pe care l-am folosit pentru a pune la punct ultimele detalii relative la luările de cuvânt; nu de alta, dar ca să putem dormi împăcaţi în avion...
Îmbarcare, decolare, adormit cvasi-instantaneu. La debarcare, am înţeles, din văicărelile şi lividitatea celorlalţi pasageri, că au cam fost ceva zgâlţâieli prin cerurile matinale. Eu nu ştiu nimic, parc-aş fi dormit somnul de veci...
La scoborârea din Fokker (ah, ce nu-mi plac avionuţele astea! nu mă-ntrebaţi de ce, că habar n-am...pur şi simplu îmi repugnă, aşa nemotivat...), văd, lipit de scara avionului, un june mărunţel, zgâindu-se cu un aer concentrat şi, în acelaşi timp necăjit, la toţi pasagerii. În mod evident căuta să identifice pe cineva. Era reprezentantul ambasadei noastre, care ne fusese trimis în întâmpinare. Cum să nu fie necăjit, bietul de el, când îi fusese dat drept element de reper tovarăşul meu de drum şi de şedinţă, descris, mult prea sumar, cam aşa: "unu blond cu ochi albaştri". Iar din avion se scoborâseră vreo 10 blonzi, nici unul cu ochi albaştri. Şi împieliţatul ăsta de deputy-logofăt şi-a lăsat (de-al naibii, evident!) ochii albaştri acasă. punând în locul lor două liniuţe oblice şi foarte mici! Eh, dacă nu s-a gândit nimeni să mă indice pe mine drept element de reper...că, vorba ceea, o pereche de picioare foarte lungi e mult mai vizibilă decât una de ochi, indiferent de ce culoare...chiar şi din avion!
Pe la ora 9 dimineaţa ne luam cuminţei micul dejun, în aşteptarea reuniunii programate cam pentru ora 10.
[Aici lipseşte o parte din poveste, respectiv aia pe care Zaza m-a sfătuit să n-o fac publică, pentru că riscă să ne pericliteze "liniştea sufletească" a viitoarelor vâjâieli portugheze...]
A urmat întrunirea, simpatică, cu ceva idei care s-au născut într-o atmosferă relaxată. Nu vă povestesc nimic despre discuţii, deoarece n-am făcut-o niciodată atunci când ele au fost serioase. V-aş plictisi. După care... prânzul. (Dumnezeule, am mâncat în prostie toată ziua! Nu ştiu ce-a fost cu mine...Da, bine, am mai spus asta şi toată lumea ştie, am o problemă cu mâncarea, dar de astă dată mi-am întrecut până şi propria capacitate de imaginaţie!!!)
De asemenea, mărturisesc că am băut o groază de cafele în cursul joii cu pricina, însă fix de aia la care ţineam cel mai mult n-am avut parte. Chestie care m-a înfuriat şi m-a amărât îngrozitor într-o primă instanţă, însă, după ce-am constatat că n-a fost să fie atunci, în parte din vina tehnologiei şi în parte din neatenţia mea, m-am liniştit. Dar amărâtă tot am rămas... până îmi rearanjez agenda...
În fine, ce s-o mai lungim, ziua s-a sfârşit cum altfel decât tot cu mâncare (drept urmare, vineri n-am fost în stare să înghit nimic toată ziua!), iar în chip de desert, delegaţia României s-a ales cu un duş sub lumina lunii, datorat aspersoarelor de pe peluza noului Teatru Naţional budapestan, pe unde deputy-logofătul m-a purtat ca să-mi povestească, de la faţa locului, nişte întâmplări care sunt şi haioase şi care-i sunt şi foarte dragi, iar eu n-am putut refuza nicicum, mai ales că povesteşte atât de frumos şi de însufleţit, că-i păcat să nu-l asculţi...
Acum, ca să duc până la capăt exerciţiul de sinceritate, voi mărturisi public faptul că întârzierea de mai bine de jumătate de oră pe care a avut-o zborul Malev spre Bucureşti (exact, ăla care ar fi trebuit să fie-n aer la 23, 10!) mi se datorează în proporţie de cam 50%, pentru că nu-mi găseam celularul, pe care vreo 5 inşi l-au căutat peste tot prin lounge, în vreme ce el şedea, bien merci,în propria mea poşetă! Dar deh, se pare că prea multă mâncare, prea multă ţopăială printre aspersoare, ora târzie şi o urmă de necaz care încă mai persista la acea oră, i-au cam dăunat acuităţii mele vizuale...
Aşa că, dacă era vreunul dintre voi în avionul ăla şi i-am încurcat planurile, măcar ştiţi acum pe capul cui să vă vărsaţi năduful!
Read more...
