Puzzlamor

Ştii când te-am iubit? Nu, n-a fost chiar din prima clipă, când am deschis ochii drept în ochii tăi.Atunci n-a fost decat pură dorinţă, în sensul ei cel mai animalic. Nu, nici după aceea, în după amiezele nesfârşite şi pline cu poveşti, când îţi infoiai ştiinţa şi posesiunile precum păunul coada. În vremea aceea te citeam numai, şi mă amuzam. Ei, da! Ce-i rău în asta, nu mă distram pe seama ta, of, trebuie să răstălmăceşti tu mereu totul! Mă bucuram, pur şi simplu, de faptul că mă făceai să râd. Nici nu mai ţineam minte de când nu mai reuşisem măcar să zâmbesc, pâna atunci ...
S-a întamplat mult mai târziu. Trecuse deja o groază de vreme de când ne vedeam, pe ascuns, furând - numai dumnezeu ştie cum - câteva ceasuri doar pentru noi.
Era vară. Mijlocul lui iunie. Intr-o după amiază de vineri. Una din ultimele noastre zile pe furate. Atunci însă, nu ştiam încă asta. Ori, poate ştiam, dar nu voiam să recunoaştem. Sau, poate în ziua aceea a început totul. Ar fi fost mai bine să nu te iubesc. Te-ai speriat. Te-am speriat.
Făcusem dragoste. Stăteam aşa, îmbrăţişaţi, de multă vreme. Aproape că uitasem să respirăm de-atâta neclintire. La un moment dat, am deschis ochii. Era deja noapte. Am încercat să te caut cu privirea prin intuneric. Stăteai în balansoar. Ce faci, te-am întrebat. Şed, ai răspuns, c-o urmă de zâmbet în colţul gurii. Eşti nebun, am zîmbit şi eu. De ce nu m-ai trezit până acum? Păi... de ce? Mă uitam la tine cum dormi. Aveai cumva treabă? De astă dată râdeai de-a dreptul. Am început să arunc în tine cu pernele. Râdeai în hohote. Am început să râd şi eu.
Şi totuşi, nu te-am iubit nici atunci. Nu, s-a petrecut şi mai târziu, după ce ne-am mutat în odaia de alături, ca să privim luna prin vitralii, stelele printre frunzele copacilor şi să facem socoteli fanteziste despre direcţia în care va cădea casa de vis-a-vis în cazul unui eventual cutremur. Asta, ca să ne putem opri din râs, pentru că deja ne sufocam. După o vreme, am tăcut. Şi-am privit prin ferestrele deschise. De fapt, ce vrei tu de la mine? Nimic, ţi-am răspuns. Nimic din ceea ce te aştepţi să vreau. Poate, sufleţelul tău, am zâmbit ... Nu! ai urlat. Eu n-am suflet, n-am suflet! Erai deodată palid şi priveai nicăieri. N-am suflet! În clipa aia, ţi-am văzut toate zilele: mereu plătind pentru ce-ţi doreai, pentru că-ţi doreai, primind întotdeauna numai ca să dai, cu dobândă, veşnic purtând măşti ca să nu arăţi că eşti, şi tu, doar un om, zidind adânc în tine bobul ăla amărât de lumină ca să nu ţi-l afle nimeni, să nu trebuiască să plăteşti şi pentru el - pentru singura vină de a te fi născut tu - să nu ţi-l folosească şi pe ăsta, măcar fărâma asta să rămână doar a ta...
Totuşi, undeva, scutul crăpase. Ecoul ultimelor vorbe se izbea înnebunit de pereţi: eu n-am suflet, n-am suflet, n-am suflet!
Atâta spaimă, atâta tristeţe, atâta durere...
Atunci te-am iubit. Ar fi fost mai bine să nu...