UNITER

Am lăsat să treacă o zi. Senzația însă, rămâne aceeași și la fel de...
Trist. O tristețe acidă, corozivă.
Nu m-am dus la gală, dintr-un impuls straniu, care-mi spunea că voi rămâne cu un gust amar. Nu m-am putut abține, însă, să nu pornesc televizorul alaltăseară. Cred că jumătate dintre oamenii de teatru cu şi printre care am crescut nu erau prezenți. Şi nici nu vor mai fi, altfel decât în amintir. Ceilalţi... prăbuşiţi peste noapte, urâţiţi, nici nu mai semănau cu ei înşişi. N-au mai rămas decât nişte butaforii, cu câte-o lacrimă stâlcită în colţul ochiului pe ici pe colo. În schimb, am văzut destule mutre de neaveniţi, de paraziţi ai lumii ăsteia care-ar fi trebuit să fie altfel.
Şi, peste toate astea, o nedumerire: printre toate amintirile şi comemorările, nu s-a găsit nimeni, dar chiar NIMENI, care să spună o vorbă măcar despre Moţu... Nu elogii, nu premii şi coroniţe post mortem, ci doar atât: "ne lipseşti"...