O sa votez de frica...

Pentru ca judec liber. Pentru ca inca am acest drept, de a exprima liber ce gandesc si de jure si de facto. Si pentru ca judecata mea (repet, A MEA, iar nu a vreunuia dintre vanturatorii de sloganuri, oricare ar fi aceia...)ma ajuta sa vad dincolo de etichete si de ambalaje. Stralucitor ambalata, o balega poate parea, in fata unei priviri nestiutoare ori neatente, o pepita de aur... La fel cum si pepita, infasurata in hartie de ziar, poate parea o bucata de parizer vechi. Cum si o cutie frumoasa, cu o funda pufoasa, poate fi, pur si simplu, goala. Faptul ca unii isi eticheteaza adversarii drept "comunisti", incercand sa invoce spaimele estompate de vreme ale oamenilor si spectrul unui "bau-bau" cunoscut de copiii acestora exclusiv din povestirile parintilor lor, nu reuseste sa ma insele. Pentru ca, totusi, eu am trait vremurile alea si stiu ca si atunci, comunismul era numai o eticheta ce incerca sa mascheze realitatea palpabila a dictaturii. Straiele lor imaculate, acum, nu ma conving c-ar fi niste fecioare neprihanite. Pe de alta parte, nici cestilalti nu-mi par nici perfectiunea intruchipata si nici “solutia salvatoare”... exista, si aici, destule mere putrede. Spun asta pentru ca-i stiu; si pe unii si pe ceilalti. Stiu ca in ambele tabere de-acum exista si (prea putini) oameni de buna credinta si canalii. Insa, printre toate acestea si prin tot uraganul recent de ambalaje si etichete radicalizante, memoria imi scoate in fata amintiri din copilarie: “strans uniti in jurul mult iubitului si stimatului”, “mandra corabia, mester carmaciul”, “unitate de monolit in jurul partidului si comandantului suprem”... Ei, chiar daca “cestilalti” nu mi se par nicicum a fi “solutia salvatoare”, spectrul “unitatii de monolit” care strivea tot si pe toti cei ce erau, fie doar putin, altfel, ma inspaimanta... Nu mai vreau sa-mi fie frica de ceea ce mi se dicteaza sa ma tem, vreau sa-mi fie frica de ceea ce mi-e mie frica si vreau sa ma tem atat de mult cat consider eu ca e cazul sa ma tem! Iar cui se teme de “cestilalti”, le amintesc faptul ca apa si uleiul nu stau amestecate decat atata vreme cat se zgaltaie paharul. O data asezat paharul pe masa, ele se separa rapid. Deci am o minima garantie a revenirii la echilibru. Monolitul alb n-are “contragreutate”. Si-mi pute rau a dictatura, oricat de parfumata cu miresme-mbietoare ar fi “flacara democratiei” cu care-ncearca sa ma tamaieze unii... In concluzie, da, ma duc sa votez de frica!