Scraps 2

Datorii mai vechi:
1. fragment de dialog cu Zaza, din podul locandei mov turbat, de vinerea trecută:
Ea: mai vrei să luăm ceva?
Eu (toropită): Mmneah...mmm, poate o cola...
Ea (cu o voce de copil bătut şi căţel plouat - concomitent) Poţi să-ţi iei şi desert, că io nuu poooofteeesc!

2. fragment de dialog de sâmbătă dimineaţa, din vârful patului, cu domnul "bibliotecar":
Eu (mormăind, pe trei sferturi adormită): De ce râzi ca prostu?
El (chicotind înfundat): am visat ca sunt... blog!
Eu (confuză): Păi....şi ce făceai?!
El (pe ton academic): Mă transformam încontinuu... e foarte solicitant....

Read more...

Raport dinspre faţa nevăzută a...lumii

NOTĂ: Aceste gânduri fost-au înşirate pe foaie la data cu pricina, însă autoarea, în plină criză de depresie şi de reumatism, n-a mai avut stropul de putere necesar pentru a vi le împărtă şi...la moment. Dealtfel, n-a mai avut putere nici să vă povestească nebuniile ce au urmat, rămânâd, ea, autoarea, până în ziua de azi într-o stare de perplexitate cu risc de incurabilitate.

Zaza, în ciuda aparenţelor, a rezistat mai bine. S-ar putea să fac un contract cu ea, căci Aquiu s-a cam consumat...

Semnat: Piticul de grădină, editor.

Conferinţă/workshop reţea de specialişti. Tema: promiţătoare. De fapt, mult blabla, din partea fiecăruia dintre „panelişti” (mă dau în vânt după titulatura asta! Parcă-i văd pe respectivii prinşi în pioneze de un panou de pfl!). Specialişti cu toţii. Fiecare, însă cu...specialitatea lui. Încep să mă întreb, oarecum îngrozită, dacă nu cumva am rămas unul dintre ultimii oameni care mai posedă capacitatea de a avea o viziune de ansamblu.

(Pauză: deja nu mai pot să urmăresc vorbitorii, care bârâie, toţi, aceleaşi vorbe pe care le-am mai auzit de cel puţin un milion de ori, aşa că mă cert cu Zaza pe tema costului biletelor de tramvai din simpatica urbe nordică)

C-o fi, c-o păţi, că incongruenţa exhaustivă a nodului teluric, cele două convenţii, e clar, se bat cap în cap, dar, totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece pe ici pe colo se mai înţeleg.

Fraţilor, cu cultura, problema e simplă şi uşor rezolvabilă. „Culturiştii”, insă, sunt adevăratul flagel, pentru că dacă n-ar fi atât de căpoşi şi dornici să se audă (fiecare pe sine însuşi şi atât!), lumea ar fi şi mulţumită şi mai...cultivată!

(Altă pauză: Zaza studiază cu conştiinciozitate meniul cinei festive de Crăciun de diseară.Cică ar conţine şi-o surpriză. Sper să nu fie nici striperi – pt. că risc să mă compromit de tot, nici cine ştie ce obiect pitit în plăcinta de ren – că risc să-mi rup dinţii-n el!)

Aşa că nu-mi rămâne decât să vă prezint singurele notiţe coerente şi inteligibile pe care am reuşit să le adun în această primă zi a reuniunii:

Dna. R.: E a nşpea masă rotundă a ® - ne-am hotărât acum să abordăm cultura. Vai, ce de experţi grozavi ne-am adunat aici!

(Pauza următoare: Experţii: francezul s-a descălţat şi îşi dezmorţeşte, sub masă, degetele zburdalnice gătite în şosete cu dungi petrol şi negre, în acelaşi timp chinuindu-şi ghiulul de pe degetul mic de la mâna stângă în fel şi chip – probabil crede că-i ăla al Arabellei şi nu pricepe de ce nu vrea să funcţioneze, al dreaq automat de împlinit dorinţe! Rusul doarme buştean, cu capul în piept şi cu buza inferioară atârnându-i „babeţică” peste cravată. Englezul îşi citeşte mailurile şi umple nişte tabele în Excell. După ce isprăveşte, se scobeşte în unghii şi priveşte bovin în monitorul stins al laptopului. Duduia de lângă el desenează pătrăţele. Domnul J., băştinaş de la copyright, e în plin „private chat” cu o duducă blondă (ca mai toate nordicele) de la organizare. Eu şi cu Zaza, din politeţe, ca să nu disturbăm conferenţiarii,ne conversăm în scris, pe o foaie de caiet potrivită strategic între noi. Din când în când, icnim de râs. Etc., etc., etc. ...)

Dnul. K. , chairman (pe care noi îl simpatizăm extrem): Eh, nu sunt chiar politician, dar sunt verz happy! (Eu către Zaza: Băi, vezi ce seamănă K. cu Tintin?! Aşa, mai subţirel şi mai siecsi...) Tot el, continuă: Din fericire, nu poţi pretinde experţilor independenţi să scrie tratate internaţionale... (Eu, în gând: Văleu, vade retro, Satanas!:)))

Dnul. I., mare deputy pe la altă organizaţie: Luching et dis regent daimenşiăn şi alte vorbe, cu un accent groaznic, prin urmare ininteligibil. După care, ne anuţă că va prezenta discursul preşedintei: blablabla... chestii şi încheie astfel: Ai houp ca doamna D, preşedinta noastră, să nu piardă zborul de legătură şi să ajungă astăzi, până la sfârşit.

(Pauza de prânz: am ieşit pe malul mării, am admirat-o preţ de 100 de metri, după care am descins în incinta minunatului lăcaş numit Fabrica de Cabluri, de fapt vechea fabrică Nokia, actualmente cu rol polivalent, culturalo-alimentar. Am mâncat nişte...chestii, unele erau sigur cu pui, altele erau denumite salată: nişte frunze, nişte varză şi ceva sfeclă roşie. Zaza a poftit şi la plăcintă... cred că era cu mere şi cu sos; ăsta nu ştiu ce conţinea, dar i l-am turnat peste prăjitură. Sigur e faptul că n-a avut efecte secundare, deoarece stimabila este încă lângă mine, vie şi naturelă, în sala noastră de clasă – pardon, de conferinţă, în care am reuşit să ne întoarcem cu greu, după ce am ocolit un cvartal de hale, deoarece uşile pe care am ieşit ca să mergem la masă, se deschideau într-un singur sens, şi anume nu în cel de care am fi avut noi nevoie)

Restanţă din sesiunea de dimineaţă:

Dna. R.: Mai avem, totuţi, o săptămînă la dispoziţie pentru copt curcanii (afirmaţie care a generat vreo 10 minute de aprige dezbateri despre curcanizarea Crăciunului!) dar diseară vom servi raţă şi gâscă, pentru că la noi, aici, de Crăciun se obişnuieşte porc. (diversitate agri-culturală, haha!) Iar mâine vă invităm la saună pe toţi, altă chestie de diversitate, pentru...socializare! (Eu n-am nici o urmă de intenţie să socializez în fundul gol, la aburi, cu adunătura asta de boşorogi, yeachhhh!!!)

Prezentarea dlui. P., profesor de drept economic internaţional, despre OMC (zi şi WTO), liber schimb şi cultură, conţinea în primul slide următorul text:

Culture under siege?

- Da Vinci Code

- Harry Potter and the GLOBET of Fire (what da f*** globet means?!)

- and...La meglio giuventú

Din clipa asta, recunosc, am intrat total în ceaţă şi n-am mai ieşit .

Ba nu, a mai fost un moment, unul singur, inteligibil: Dl. G. neamţ-francez, avocat onorabil specializat în copyright issues, şi-a început prezentarea domniei sale cu o frază care sigur va intra în antologiile de aforisme: „Îmi cer scuze că nu mi-am curăţat pantofii”!!!

De-aici mai departe, să vă zică Zaza ce şi cum, că eu sunt depăşită de situaţie.

Am reuşit totuşi, să desprind următoarea concluzie practică: deşi suntem, amândouă, îmbrăcate în ţinută de desant (cizme + jeanşi şi, evident, converşi + pantaloni răşboinici de doc maro) suntem cele mai bine îmbrăcate persoane din sală. Bine în sensul minimal de bun gust. Despre clasă nici nu îndrăznesc să pomenesc...

Şi-o afirmaţie, posibil cu caracter de explicaţie-panaceu: suntem în plină noapte polarp!

Hai pa!

Vreau să mă-mbăt!

15 decembrie, în timbul dezbaterilor, fireşte...)

Read more...

de-ale bucăta...pardon, bibliotecarului!

mostre de produse marca "bibliotecaru". alea care durează maxim o oră. până la finalizarea...finală! :)))

Read more...

Cucina "povera"

Bucătărie rapidă, cu origini umile care se pierd în negura istoriei, dar care pe noi, acum, ne cam lasă lefteri:

Impepata di cozze

Dacă vă ţine miocardul la câte grade o avea acum ligheanul euxin, vă recomand scufundările. Dacă preferaţi totuşi băile fierbinţi, cu spumă şi parfumate, asta e, strângeţi dragilor din dinţi şi daţi fuguţa la prăvălia din colţ şi târguiţi cam un kil jumate de midii, dar cu "carapace" cu tot, nu porcării din alea pre-fierte cu gust nedefinit încă între cretă udă şi colb de drum de ţară! Şi ceva lămâi, cam vreo 4. După ce v-aţi întors acasă şi aţi constatat că aţi făcut praf banii cu care aţi fi putut să vă luaţi vreo 2 cartuşe de ţigări, cu care v-aţi fi putut amăgi foamea muuuulte zile, ca să vă calmaţi, apucaţi-vă şi râcâiţi cu grijă scoicile de nisip, alge şi alte trăznăi care s-au lipit/crescut pe ele. Dup-aia clătiţi-le în apă rece, ba nu, în mai multe ape reci, cu mânuţele voastre cu tot, ca să vă potoliţi şi eventualele bufeuri datorate atacului de panică declanşat la gândul reacţiei familiei când o afla pe ce-aţi cheltuit voi banii de lumină.

De-aici, lucrurile devin simple: căutaţi cea mai mare tigaie pe care o găsiţi prin casă ori pe la vecini, asiguraţi-vă c-aveţi la-ndemână şi un capac pe măsura recipientului (eu n-am, mi-e lene să cumpăr, aşa că improvizez), zvârliţi midiile înăuntru, peste ele vărsaţi niscai piper, cam cât credeţi că suportaţi fără să scoateţi flăcări pe urechi, două linguri de apă, după care stricaţi ordinea prestabilită a elementelor amestecându-le bine. Sper că n-aţi uitat să aprindeţi focul când aţi pus tigaia pe aragaz. Pentru orice eventualitate, verificaţi. Dacă totul e în regulă, potriviţi binişor şi capacul peste tigaia plină şi lăsaţi tot balamucul să şeadă pe foc până ce scoicile cedează torturii şi se deschid. Şi gata! Luaţi tigaia de pe foc, deversaţi uşurel "victimele" pe-un platou, cu lămâile tăiate în 2 aranjate artistic de jur imprejur şi puneţi-le sub nasurile uimite ale familionului.

Adnotare: subsemnata, pentru că e mai sclifosită şi mai cu pitici pe creier, toarnă în loc de apă 2 linguri de vin alb sec, cum ar fi un riesling italico de la Vinarte (cei mai straşnici făcători de vinuri din ţara asta, dacă mă-ntrebaţi!), iar piperul îl alege întotdeauna pe ăla psihedelic, amestecătură de roşu, verde şi cu alb. După care devorează singură tot platoul, chit că, dacă ar fi fost un om normal, l-ar fi împărţit cu încă 3până la 5 inşi....

Saltimbocca alla romana

Şi pentru că, după cum mă încondeiază Zaza ori de câte ori are ocazia, am o problemă cu mâncarea,platoul ăsta evident că nu mi-a ajuns nici pe-o măsea. Aşa că trebuie să mai prepar ceva urgent, ca să nu leşin de foame, iar pe mâna domnului bibliotecar nu pot să mă las acum, pentru că la dumnealui procesul de creaţie culinară şe derulează aproape exclusiv pe durata anilor astronomici.Aşa că mai dibuiesc prin frigider o juma' de kil de muşchi de viţel şi niscai prosciutto crudo, cam vreo sută de grame, ba chiar niţeluş mai mult (în disperare de cauză merge şi coppa di Parma), că vin alb mi-a mai rămas încă, iar olio extravergine am întotdeauna a la portata di mano (mă dau în vânt după pugliese, dar dacă n-am prea mai avut când să dau o raită prin Italia şi nu mi-am prins nici amicii la telefon ca să-i transform în cărăuşi, merge şi Costa d'Oro, că se găseşte peste tot). Mai scotocesc prin sertarul cu "otrăvuri" şi dau şi peste vreo 10 frunze de salvie.

Transform viţelul în felii potrivite, cam de-un deget de groase, pe care le subţiez simţitor cu ciocanul de şniţele şi le aliniez frumos întinse, în faţa ochilor mei. Fac eforturi disperate să nu salivez şi continui: potrivesc în mare viteză peste fiecare dintre ele, pe rând, câte-o felie de prosciutto, 3 frunze de salvie şi câte încă o felie de prosciutto. Le rulez uşurel şi le încoţopenesc cu câte-o scobitoare, ca să nu se ...exfolieze. Cu viteza dată de disperarea apropierii perspectivei inaniţiei, torn uleiul în tigaie (alta, nu tot aia de la scoici, că n-am spălat-o încă), o aşez cu grijă pe foc, se încinge rapid (de-asta mi-e drag mie uleiul de măsline!), pun "obiectele" în tigaie şi le rumenesc conştiincios pe toate părţile, după care mai vărs o jumătate de pahar de vin , mai las tigaia descperită ca să se mai evapore apa din el, între timp mai pun ceva sare şi piper, aşa, la nimereală, trântesc un capac deasupra şi mai las totul pe foc vreo 5 minute. După care le mănânc repede şi pe astea. Eventual, din grabă, înghit şi-o scobitoare...

Ţinând seama de faptul că, iar, am mâncat vreo 4 porţii, mă declar temporar sătulă şi aţipesc. Visez, în devălmăşie,lasagna tradizionale (antica lagana al cărui fan devenise cicero pe la vârsta a treia, când nu prea mai avea dinţi), vongole alla marinara, gazpacho, supă de ceapă şi câteva felii plutitoare de pizza cu mere şi gorgonzola.

Mă mulţumesc cu visatul, pentru că ideea de a mai răbda iarăşi de foame până ce aş reuşi să le prepar, mă face să amân orice tentativă până la următoarea criză de bucătăreală. Cam peste un an adică...

Neştiind, la ora asta, pe cine să lepşuiesc mai departe, cred că o să lansez o "open invitation" trecătorilor care simt că ar avea ceva de împărtăşit sau de demonstrat.

Read more...