tăcerea din tâmpla amiezei

ne ştergeam ochii cu marginea câmpului de irişi
alerga un nor ca un caier
printre visele noastre
despre luna de pâine cu crusta trosnindă
ochiul de bufniţă ne veghea
liniştea clipelor mute de după
până atunci ne treceau pragul universuri vagaboande
lăcrimau pietrele şi năşteau
lacuri fără fund
ne lipeam palmele de arşiţa nopţii până ne încolţeau ţipetele
cineva fără chip împărţea
colivă din poartă în poartă
nu ajungea niciodată la noi fiindcă n-aveam decât ferestre
ne lăsam întotdeauna aripile lângă scară
înainte de fiece îmbăiere în raze
strângeam tare în pumni liane feroce care muşcau din zăbală