Search

Sunday, November 12, 2006

Urăsc pensionarii bucureşteni!


Am mai făcut afirmaţia asta de destule ori şi m-am ales cu o crămadă de priviri piezişe, şi replici pretins inteligente de genul: Da' bunicii tăi nu sunt pensionari?, da' nu te gândeşti că, după ce-au muncit o viaţă, abia se ajung cu pensia?, etc, etc, etc.


Ca să lămuresc, o dată pentru totdeauna, lucrurile în privinţa celor două întrebări, care sunt, de regulă utilizate în chip de "pumn în gură", aflaţi următoarele:

  1. bunicii mei sunt morţi, dumnezeu să-i odihnească. Însă, atâta vreme cât au trăit, deşi bunicul era veteran de război, fost deţinut politic, iar bunică-mea deportată în Bărăgan şi, post '89, ar fi putut beneficia de tot soiul de favoruri şi gratuităţi, n-au vrut nici în ruptul capului să facă asta, pentru că "avem demnitate, atâta vreme căt vrem să circulăm cu tramvaiul, ne platim biletul! Şi, dacă noi circulăm pe gratis, cine plăteşte, de fapt, biletele?"

  2. Povestea 1: prin 1993, la Panipat-ul de pe Magheru, venea în fiecare zi să cerşească o bătrânică. Lumea care intra sau ieşea din prăvălie îi lăsa mereu câte ceva, clătinând din cap şi compătimind-o. Într-o seară de decembrie, cuprinse de aceeaşi milă creştinească, vânzătoarele au poftit-o înăuntru, să se mai dezmorţească. Cu un ceai şi o ditamai felia de plăcintă în faţă, femeii i s-a dezlegal limba si a început să le povestească vânzătoarelor că, pe lângă pensie (care s-a dovedit a fi triplul salariului pe care îl primeau ele), are un duplex în Centrul Civic şi vreo 100 de dolari lunar, care îi veneau de la nişte rude din America. "Ştiţi, eu mă trezesc dimineaţa pe la 9, îmi beau cafeaua şi vin aici ca la un fel de serviciu, fiindcă mă plictisesc... Povestea 2: în uşa unei farmacii de pe Calea Moşilor, şedea zilnic un bătrân care se agăşa efectiv de toată lumea care intra şi ieşea, cerând "un bănuţ", fiindcă moare de foame. Dacă aveai cumva proasta inspiraţie să-i laşi mai puţin de 10.000 de lei, te făcea albie de porci. Într-o zi, am constatat cu uimire că "amărâtul" bătrânel, muritor de foame, era posesorul unei lucrări de prostetică dentară, care , din cunoştinţele mele în domeniu, costa cel puţin 2.000 de euro. Asta în timp ce eu, care munceam cam 12 ore pe zi, n-aveam sufucienţi bani să-mi refac o amărâtă de măsea care plesnise...


Nu vă mai povestesc despre ce îmi aud urechile ori de câte ori circul cu mijloacele de transport în comun: pe scurt, cete, cete de pensionari (mai bine zis haite) care se sfătuiesc între ei cum săenerveze lumea care stă lacoadă să-şi plătească facturile la lumină sau la alte utilităţi.... De-asta am ajuns să evit cât pot să fac uz de serviciile RATB-ului, iar nu din snobism, cum mă vorbesc pe la spate unii şi alţii. Pur şi simplu nu-i mai suport!

Povestea 3: Acum ...cam 1 an, în tramvaiul 46, în staţia din faţa spitalului Colentina,urcă o mamă cu o fetiţă de vreo 5-6 anişori, cu un picior bandajat şi care, evident, se simţea foarte rău. În tramvai, înghesuială, plin de pensionari care dumnezeu ştie unde puteau să se îndrepte la ora 7 şi jumătate dimineaţa. La un moment dat, fetiţa îşi întreabă încetişor mama dacă e frumos să ceară voie cuiva s-o lase să sta jos, pentru că nu mai poate. Lângă ele, o femeie tânără şi încercănată, probabil muncitoare în schimbul de noapte al vreunei fabrici, după cu arăta, şi singura "nepensionară" care stătea pe un scaun, o aude pe copilă, se ridică şi îi spune să se aseze pe scaunul pe care stătuse. De pe scaunul din spatele celui pe care tânăra îl cedase fetizei, unde şedea tolănită, o "mamaşă" boită cu şpaclul şi cu permanent...din acela de care-i place Zazei teribil, se porneşte să trâmbiţeze: "Da, 're-aţi ai dracu de plozi, la o femeie bătrână nu se gândeşte săâi deie locu, care-am muncit toată viaţa, dă-ţe jos de pe scaun nesimţito!". N-am putut, de astă dată să mă mai abţin şi-am mârâit la cotoroanţă: "Fă, dacă nu-nchizi pliscu acum, te scot prin geamuri, clar?!"


Povestea 4 - sau de ce m-au apucat iar nervii:

Ieri m-am dus şi eu până la un hipermarket, să cumpăr mâncare pentru pisici, pentru oameni şi alte chestii de care mai aveam nevoie prin casă. În prăvălie plin, bineînţeles, de pensionari care dormeau pe ei în mijlocul drumului, călare pe căruţuri şi încurcau pe toată lumea. La un moment dat, după nenumărate probe de măiestrie în dirijarea căruţului printre aceste "jaloane" omniprezente, încercând să cotesc pe după un rând de rafturi, mi-a răsărit în faţa roţilor un copilaş. Evident, m-am oprit, aşteptând ca zgâtia să-şi găsească părintele, pe care-l căuta speriat din priviri în înghesuială. În tot timpul ăsta, să fi durat vreo 10-15 secunde, un moş cu bască, aflat în spatele meu, m-a tot îmbrâncit cu insistenţă în dosul genunchilor, cu căruţul aflat în posesia lui. M-am făcut că nu simt nimic şi-am rezistat, strângând din dinţi, asaltului, că doar nu era să lovesc copilul. Văzând individul că n-am nici o reacţie, se pune pe cotcodăcit: "Da' dă fato, drumul la circulaţie!" Am uitat să precizez, eu la apelativul "fato" sunt alergică. Aşa că m-am întors la el şi i-am răspuns:"şi ce-ai vrea, stimabile, să lovesc copilul pt. că ai dumneata... nerăbdări?!". Nefiind înjurat, aşa cum probabil spera, ca să aibă motiv să stârnească un scandal în toată regula, moşul a amuţit. Mi-am văzut mai departe de drumul şi de treaba mea. Credeaţi că am scăpat? Nicidecum! Cu scandalul rămas neexplodat în laringe, moşul meu mă urmăreşte şi, 5 rafturi mai încolo, îşi pune căruţul de-a curmezişul în faţa mea şi mă priveşte sfidătoro-triumfător. Acum sigur o să-i zic ceva de dulce, gândea el, şi are motiv să se dezlănţuie în aplauzele publicului congener. M-am uitat prin el şi am cotit brusc la dreapta, lasându-l, din nou, cu buza umflată. După un popas ceva mai îndelungat la raionul cu scule, bormaşini, şuruburi şi altele asemenea, m-amîndreptat spre casa de marcat, am plătit şi am ieşit, cu căruţul plin de sacoşe. La intrare mă aştepta o maşină a companiei mele favorite de taxi (firmă mică, însă de mare încredere; btw, doamna Zaza, şoferul m-a rugat să vă transmit urările lui de sănătate şi, dacă îi mai moare bateria Zoei în drum, daţi-le un telefon la dispecerat, că vin cu mare drag să vă depaneze!). Mi-am încărcat tacticos sarsanalele în portbagaj şi, când să las căruţul la locul lui, îl observ pe moşul cu bască, fără nici o sacoşă în mână, privindu-mă fioros din dreptul intrării în magazin şi fornăind de ciudă...Probabil aştepta să mă sui în tramvai, ca să-mi pună piedică şi să-mi împrăştii sarsanalele în drum.


Pur şi simplu nu mai suport ca mai puţin de o treime din populaţia oraşului ăstuia să ţină în cărcă, plătind tot felul de impozite şi taxe, aproape 2 trimi care sunt pensionari şi pe care, dacă i-ar lua cineva la bani mărunţi, ar putea să constate fie că s.au pensionat, chipurile , pe caz de boală, fie, cazul a tot felul de aşa zise cucoane, au desfaşurat toată viaţa activitatea de ...casnice, după care au devenit, profitând de haloimisul primilor ani de după 90, pensionare ... Băi oameni buni, dacă noi muncim ca să se plimbe ăştia pe gratis prin oraş şi să ne facă nesimţiţi şi nerespectuoşi, copiii cu ce bani ni-i mai creştem??? Ori viitorul n-are nici o importanţă, atâta vreme cât rezerva strategică de votanţi e mulţumită?

3 voroave::

Zaza Monday, November 13, 2006 7:18:00 AM  

ba io pe astia ii mai si injur, asa sa stii

optzecea Monday, November 13, 2006 11:21:00 PM  

ah, cat de adevarat...
uitasem de ei, pensionarii astia operati care alearga dupa tramvai la ore de varf si cer sa li se dea un loc...

Aquiu Wednesday, November 15, 2006 2:09:00 AM  

Nuuu, ei "nu ie" operati, ei...opereaza! nervii nostri! :))))

  © Blogger template Romantico by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP