Să nu mai zică cineva că munca de birou e plicticoasă!

Pentru că Monique pare foarte interesată şi impresionată de aventura "birocratico - echilibristică" a zilei de azi a existenţei subsemnatei, iacăt-o în continuare.

Totul începuse absolut banal: o dimineaţă ca nenumărate altele, cu Aquiu care ajunge, ca de obicei, fooooarte târziu la sediul instituţiei căreia-i face onoarea să-i calce pragul şi să-i semneze pontajele (avantajul venitului târziu este destinat exclusiv celor care părăsesc balul, precum Cenuşăreasa, când bate orologiul din turn miezul nopţii). Pe drum, soare, trafic infernal pe Ştefan cel Mare, care facilitează priviri mai detaliate către trecători - da, într-adevăr a venit primăvara, circulă pietonii ca nişte muşte bete... În fine, trăsura Eurostil poposeşte în faţa treptwlor palatului, Aquiu descinde cu un aer imperial-zglobiu şi, plină de voie bună (datorată unui weekend întreg de somnică), salută jovial portarii, horticultorul şi javrele oficiale ale instituţiei (javrele sunt chiar din cele cu 4 picioare şi coadă fluturătoare, iar nu alte vietăţi la care v-aţi putea gândi voi în contextul sugerat de substantivul comun "instituţie").

Respectând ritualul matinal personal, se îndreaptă către prima minune a tehnologiei de vârf instituţionale, respectiv automatul de cafele, sucuri, biscuţi şi alte alea comestibile. În treacăt fie spus, în timp ce se îndrepta într-acolo, preţ de o secundă a avut o vagă strângere de inimă: cu o zi în urmă, încercând să aducă la "sentimente mai bune" una dintre maşinării, a reuşit să se blocheze pe toate trei. Eh, răsuflă ea uşurată atunci când se văzu, în sfârşit cu recipientul conţinând café-latte în mână, s-a rezolvat. Nimic nu prevestea cele ce aveau să urmeze. Se sui veselă în cea de-a doua "minune" tehnologică - ascensorul frumos, cu uşi automate şi aspect luxos, combinaţie reuşită de inox-oglindă cu lemn de trandafir. Cu cafeaua-ntr-o mână şi geanta pe umărul opus, apasă pe butonul cu numărul 1, ţinta călătoriei, deoarece, fiind atât de frumos afară, Aquiu se gândi să-şi savureze licoarea, dimpreună cu o ţigară, pe balconaşul rustic al fostului său birou, dimpreună cu restul fumător al conducerii instituţiei, care-i trimisese din vârful degetelor, bezele de bun venit de la fereastră. Liftul porni lin şi ascultător. Deodată, buf, căzu înapoi la parter, cam 3 sferturi de etaj. Numai reflexele de asasin (sau de agent secret) făcură în aşa fel încât licoarea fierbinte din pahar să nu-şi ia zborul şi să nu aterizeze pe plastronul cămăşii de mătase sidefie al stimabilei cucoane. Evident, uşile liftului rămaseră închise în faţa dumisale precum porţile paradisului (unde, oricum, de mult nu-şi mai face iluzii că ar putea să pătrundă!). Cioc,Cioc! Alo, nenea portaru', eşti prin zonă? De dincolo de uşile de oţel strălucitor, o voce: da, doamnă! doamna, pe un ton relaxat, în perfect acord cu statutul său: cred că am rămas blocată-n lift. Fii te rog, amabil şi anunţă pe cine trebuie... Vocea: Sigur doamnă, da' mai apăsaţi o dată pe buton, că poate porneşte! Zis şi făcut: cu graţia-i inegalabilă (din păcate fără nici un martor care s-o poată admira) doamna apasă, pentru a două oară, butonul cu numărul 1. Şi, minune, ascensorul porneşte, lin, să urce. Când să ajungă la destinaţie, iarăşi, buf, aceleaşi 3 sferturi de etaj. Cafeaua continuă să rămână în paharul său, pahar pe care, prevăzătoare, eroina noastră îl aşezase cu grijă pe jos, înainte de a-şi propti indexul în buton. Dialogul cu vocea fără chip continuă. Doamna: nu merge, iar am căzut 1 etaj. Vocea: Aoleu, am înţeles, mă duc să-i chem! După care, zgomot de paşi pe pardoseala de marmură şi... linişte. După vreo 5 minute de aşteptare, Aquiu, impacientată la gândul că i se răceşte cafeaua şi-ar putea ca şi soarele să se ascundă în nori, mai face o tentativă. Tot butonul numărul 1, cu încăpăţânare. Liftul porneşte pentru a treia oară, la fel de lin ca şi mai devreme. Depăşeşte etajul 1 şi continuă să suie. Aquiu, care preţ de jumătate de secundă a început să schiţeze un zâmbet triumfător, ridică o sprânceană: ce dracu, doar am apăsat pe 1! Imperturbabil, liftul îşi continuă ascensiunea şi, într-un târziu se opreşte. Uşile cabinei, în sfârşit, catadicsesc să se deschidă. Cele exterioare, nu. o privire către display. Stupoare: este afişat un 3, roşu rubiniu şi mare cât toate zilele. Asta ar lămuri şi lipsa de reacţie a celui de-al doilea rând de uşi. La etajul 3, deoarece liftul poposeşte fix în mijlocul departamentului financiar, iar nu pe vreun coridor, accesul cu ascensorul a fost blocat, din raţiuni de siguranţă a documentelor contabile. În dreptul uşilor, din câte îşi aminteşte, ar trebui să fie aşezat un dulap. De dincolo, se aude zumzet de voci. Aquiu-şi ia inima în dinţi şi ciocăneşte. Nimic, nici o reacţie. Vocile continuă să zumzăie într-ale lor. Buuun, să-ncercăm telefoanele,îşi mormăi Aquiu în barbă, cam fără speranţe. Evident, deşi atestat ambele celulare de prin poşetă, semnal ioc! Cu chiu cu vai, după adoptarea nenumărator poziţii yoga, victorie! Reuşeşte să dea de Zaza. Convorbirea? eh, foaaarte...profundă! Iat-o:

Aquiu: Ce faci?

Zaza: Bine...

Aquiu: auzi, dacă mă caută cineva, zi-le să revină mai târziu.

Zaza: de ce, unde eşti?

Aquiu: în lift!

Zaza: Undeeeeeee?! Acasă?

Aquiu: Nu, aici.

Zaza: în care?

Aquiu (cu un subit şi puternic simţ al...proprietăţii): În liftul nostru, dragă... Auzi, te rog frumos, vino până la etajul 3 şi spune-mi dacă nu cumva, ăştia mi-au ascultat sfatul şi-au zidit ieşirea din lift de-acolo!!!

Urmează: uşi trântite la etajul 2, tărăboiul indignat-furibund produs de Zaza, pe rând, la etajul 2, apoi 3 (se confirmă efectuarea zidirii), apoi iar 2, 1, parter. Ţin să-i mulţumesc, pe această cale, Zazei,pt că, fără spaima pe care a vârât-o în funcţionărime, probabil că şi în clipa de faţă, tot în blestematul ăla de lift aş fi zăcut...

Între timp, deoarece îşi băuse până la urmă cafeaua şi se plictisea deja îngrozitor, Aquiu testează, din nou, puterea semnalului GSM şi reuşeşte să poarte o conversaţie şi cu duduia, foarte amabilă de altfel, de la dispeceratul de urgenţe ascensoare .Echipajul de intervenţie era, natural, blocat în trafic de mai bine de 40 de minut e, de când pornise s-o salveze pe "damzela în distres"...

Partea cea mai savuroasă a acestei discuţii a constat în următoarele replici:

Duduia: Doamnă, n-o zic aşa, ca să vă încurajez, dar să ştiţi că lifturile astea de pe vremea lui ceaşcă sunt cele mai sigure....

Aquiu: Mulţumesc. Ăsta în care sunt eu acum... e nou!

Duduia: Aoleu!

Ca să n-o mai lungesc, până la urmă, Aquiu a fost extrasă din ascensor de către electricianul instituţiei, plus încă 2 băieţi vajnici de la ... cred că de la punctul de pompieri sau intervenţii speciale al instituţiei vecine, care urmau indicaţiile transmise telefonic, în direct, de echipajul de la intervenţii ascensoare, care încă se lupta cu traficul de "la şosea". Măsura disperată a fost adoptată deoarece prinţesa Aquiu începuse să nu prea mai aibă aer în cabina foarte elegantă, dar, în egală măsură, foarte mică şi suficient de etanşă. După primirea cu urale şi aplauze în clipa în care a păşit, finalmente pe terra firma (adică pe pardoseala etajului al doilea), a reuşit să răzbească traficul şi echipajul de la intervenţii ascensoare, căruia îî mulţumim cu toţii pentru că a ajuns chiar la ţanc, pentru a-l salva pe unul dintre salvatorii mei, a rămas blocat în celălalt ascensor al instituţiei!!!

Durata aventurii: fix 1 oră şi 43 de minute, din momentul în care am început să cronometrez. Cu totul şi cu totul, probabil că vreo 2 ore.

Răspunsul la întrebarea care se aflăpe buzele tuturor: Nu, doamnelor şi domnilor, cu mine în lift nu mai era nimeni!