Scraps...
Bruxelles. Ora 11,30. Şed în hotel şi mă uit pe nişte hârtii pentru şedinţa de mâine. Sună celularul, ăla de serviciu, pe care l-am obţinut după lupte birocratice seculare. Mă mir, pentru că lumea care are treabă cu mine mă sună pe ăla al meu personal, cu care s-au obişnuit toţi în 2 ani de zile. În fine, răspund. De partea cealaltă, o voce spartă, de vânzatoare de seminţe pe stadion
- Cine esti, făh ?
- Pardon ? (eu, confuză)
- Făh, nenorocito, da-mi-l pe Gigi, unde e Gigi ?!
- Cred că aţi greşit, ce număr aţi format?
- Făh, curva dracu`, ce **** mea, ce caută telefonu` lu bărbati-miu la tine, că te sparg curvă nenorocită!!!
- Auzi…făh, tu ai sunat, tu să zici pe cine cauţi ! Şi ăsta-i un număr de serviciu al unei instituţii publice ! Cioară proastă, nici număru` de telefon al lu` bărbac-tu nu-l nimereşti, da faci gât !
- …. (pauză, sunet de înghiţit în sec) klonk, telefonul.
Hmmm, pâna acum, în trei săptămâni, nu primisem apeluri decât de la plozi între 3 şi 5 ani care zbierau « taaaatii !!! ». Oare or fi fost progeniturile misteriosului Gigi ?!
NOTĂ
