Amintiri din copilărie #ep. 1#

Când eram io miiică de tot, bunicu' meu n-a avut de lucru şi m-a învăţat să citesc singură, ca să nu-l mai stresez fugărindu-l prin casă cu tratatu' despre cultura porumbului (pe care-l scrisese bunică-mea) în braţe şi să-l pun să-mi citească.
Şi... se şi săturase sărăcuţul de el să tot facă pe scribul ori de câte ori mi se năzărea mie să mai compun câte o povestire... istorică despre Ştefan cel Mare (care încă nu era sfânt!) şi Vlad Ţepeş (care nu trecuse încă, nici el, pe la evidenţa populaţiei ca să-si preschimbe numele-n Dracula)... da' care stăteau în copaci şi jucau poker şi scoteau limba la turci care, evident, fiind ei mai proşti, o luau tot timpu' pe coajă de la şmecherii ăştia doi de cartofori!
Mare eroare a făcut bunicu'! Pen'că după ce am reuşit să citesc de una singură, m-am apucat de alpinism pe biblioteca din hol, deoarece mi se păreau muuult mai interesante cărţile de la ultimul"etaj"... erau foaaarte groase şi nu aveau desene, deci categoric conţineau tot felul de chestii secrete şi extraordinare! Şi uite-aşa am dat eu peste Boccaccio, de erau ai mei să facă infarct când au văzut cu ce mă "cultivam" eu pe la cinci anişori şi-un pic!
Heheee, da' asta a fost cea mai mică dintre probleme. Că a trebuit să mă duc şi la şcoală dup-aia! Şi nu m-am dus ca orice copil pe care-l iubesc părinţii şi vor să-l mai lase să se joace fără griji, adică la şapte ani, nooo, ei mi-au pus ghiozdănelu' n spinare la şase şi "marş la şcoală, să te-nveţe ăia disciplină şi ce ai voie să citeşti!".

*

(Paranteză mare: acum vreo 3 ani am constatat că Zaza şi cu mine am "umblat" la aceeaşi şcoală...Îi zicea "Clemenţa" cu ceva vreme înaintea naşterii noastre.Cât de... clemente îs "produsele" acesteia, de-atunci şi până-n ziua de astăzi, se poate lesne deduce dintr-unul din dialogurile dintre noi, referitoare "à cette époque-là": Zaza - Aaa, tu erai aia care l-ai  pe cutare, de-a vuit şcoala ani de zile?! Aquiu (vag jenată) - Păi....da! Măh, dar nu cumva tu l-ai pe icsulesscu şi i-ai aruncat şi ghiozdanul pe geam?! Zaza (înroşindu-se până-n vârful urechilor, dar cam mustăcind) - Eh, da...dar mama mi-a spus să nu mă las, să dau şi eu cât pot dacă ridică cineva mâna la mine! Încheiat paranteza mare).

*

Şiii, nici n-am ajuns bine la şcoală. că m-am şi plictisit. Păi cum sa stau eu să desenez pagini întregi de bastonaşe şi buclişoare, când mie mi-era mintea plină de eroi şi extratereştri care făceau sumedenie de fapte măreţe despre care trebuia meapărat să informez lumea?!
Aşa că mi-am văzut, în clasă, de ce mă pricepeam eu mai bine în contextul dat, pentru că în curte, la fotbal cu băieţii n-aveam voie, că ei erau în clasa a patra, iar eu trebuia să fac act de prezenţă la afurisita aia de oră de scriere! Ufff!

Astfel încât, dupa prima săptămână de şcoală m-am ales cu o pereche de urechi cât ale regelui Midas, pentru că mi le-a "ajustat" tovarăşa învăţătoare atunci când, în loc să-i prezint şi eu, ca toţi ceilalţi copii, o juma’ de caiet plină cu bastonaşe (sau erau bice?...nu mai ştiu...), eu i-am înmânat, plină de mândrie, o poveste despre o oaie roşie cu cinci picioare, care susţinea concerte de pian pe planeta Marte!
Nici nu vă imaginaţi cât de tare m-am supărat şi ce nedreptaţită m-am simţit din cauza asta! Aşa ca am hotărât, subit şi fără nici o umbră de zbatere dilematică, faptul că şcoala nu-i pentru mine, ca prea erau toti proşti pe-acolo, şi elevii, da' şi învăţătoarele... Păi, nici măcar n-auziseră de Apuleius!
Da’, în parte pentru că eram un copil cuminte (asta susţineam eu sus şi tare în faţa oricui...) şi în parte după ce am mai încasat o mamă de bătaie şi acasă, după prea-minunata mea ispravă, m-am întors la şcoală, volens-nolens şi cu coada-ntre picioare.