ŞTAFETA

- I -

-cu tapiserie de piele galbenă-

Aud c-o să se primească maşini noi. O să zic ştiu eu cui să-mi dea şi mie una, da’ s-o vopsească în roşu. Şi să lase pe ea autocolantele alea pe care scrie “polizei” de-a-ndoaselea.

Tocmai absolvisem cu felicitări...
Când să apuc statuia, am văzut-o.
Stătea pe un scaun de abanos
În care era conţinută toată durata Devenirii.
Ai grijă la gândurile tale, căci ele vor deveni
Un om cu suflet negru, de toamnă.
Gândul nu încape în cuvânt.

Da’ dacă mă mai gândesc un pic, parc-aş vrea să am o maşină de-a-ndoaselea albastrudevoroneţ. Cu tapiserie de piele galbenă. Ca să se confunde cu un cer răsturnat când o să ne ascundem cu ea în luminişul ăla din pădurea de la T. Şi n-o să ne mai găsească nimeni, pentru că toată lumea o să creadă că s-a dărâmat bolta şi vine sfârşitul lumii şi-o să fugă îngroziţi în toate părţile şi-or să ne lase în sfârşit să ne trăim amărâta de clipă. Şi dac-o fi să fie roşie (tot cu tapiserie de piele galbenă), o să ne închipuim că ne-am pitit în inima soarelui şi-o să ne putem topi nestingheriţi unul în celălalt.

Tocmai absolvisem...
Şi credeam că lumea-mi stă la picioare,
Încercam să mut munţii din loc
Cu privirea.

"Estou cansado, é claro,
Porque, a certa altura, a gente tem que estar cansado.
De que estou cansado, não sei:
De nada me serviria sabê-lo,
Pois o cansaço fica na mesma.
A ferida dói como dói
E não em função da causa que a produziu.
Sim, estou cansado,
E um pouco sorridente
De o cansaço ser só isto —
Uma vontade de sono no corpo,
Um desejo de não pensar na alma,
E por cima de tudo uma transparência lúcida
Do entendimento retrospectivo...

E a luxúria única de não ter já esperanças?

Sou inteligente; eis tudo.

Tenho visto muito e entendido muito o que tenho visto,
E há um certo prazer até no cansaço que isto nos dá,
Que afinal a cabeça sempre serve para qualquer coisa."¹

Pentru ce, n-are oricum nici o importanţă. Nici măcar pentru mine. La ce bun? Mă bucurasem prea devreme, îmi imaginasem prosteşte că felicitarile legate artistic cu panglicuţe galbene care fluturau cu zburdălnicie înapoia diplomei, însemnau altceva decât nişte biete fâşii de cârpă bătute de vânt. Crezusem tot ce-am învăţat ca să pot primi statuia din mâna care se întindea spre mine din scaunul de abanos...
Ni se impleticiseră umbrele într-una din zilele alea fără nici un sens şi n-am mai reuşit să le descâlcim una de cealaltă. Aşa că ne transformasem şi noi în umbredetot, pentru că n-am găsit altă soluţie să ne vedem de viaţă. Şi fugeam tot timpul, îngroziţi c-or să ne-ajungă razele alea de cârpă ale panglicuţelor de asolvire – amăgire.
Praful stelar. Praf în ochi. Şi vezi roşu-albastru, roşu-albastru, până ce, la un moment dat, ţi se face gri de lehamite.
M-am plictisit să nu mă mai plictisesc aşteptând să sune telefonul şi gândindu-mă cum o să mă răzbun până mi se face milă. De tine şi de mine. Mai ales de noi. Îmi vine să te trag de zulufi pân-o să ţipi de-o să se spargă timpanele pământului, ca să nu ne mai spioneze răsuflarea...

Tocmai absolvise cu felicitări...
Îi întindeam statuia, cu mâini tremurânde.
Stăteam pe un scaun de abanos
Cu rădăcinile dureros ancorate-n Geneză.
Gândul nu încape în cuvânt.
Ai grijă la gândurile tale, căci ele vor deveni
Un om cu suflet negru, de toamnă...

- II -

«După aceste lucruri, m-am uitat şi
iată, o uşă era deschisă în cer. Glasul
cel dintâi pe care-l auzisem ca sunetul
unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine
mi-a zis: "Sui-te aici şi-ţi voi arăta lucrurile
care trebuie să aibă loc după acestea.»
Apocalipsa, 4;1

Copil. Homunculus. Materializarea gândurilor. De ce te uiţi la mine ca la un nebun? Ai uitat chiar tot ce te-au învăţat? Ori radierea memoriei făcea şi ea parte din plan?!
Cu mine n-au reuşit. Cu mine nu reuşeşte nimeni, niciodată, nimic. Nu mă încadrez între limitele admise. Sunt o perpetuă şi eternă ratare a experimentului, un incorigibil călcâi al lui Ahile… Din cauza mea, întreaga creaţie există sub sabia lui Damocles.
Nici o grijă, firul de păr nu se va rupe niciodată, deşi aşa s-au străduit să vă înveţe. La fel cum v-au convins şi de aceea că eu aş fi cauza răului; ca să scapi, trebuie să crezi, trebuie să asculţi, trebuie să te supui, necondiţionat.
"Bate şi ţi se va deschide". Intreaga existenţă sintetizată în gestul de a bate la porţi. Însă nu toate ţi se deschid, aşa cum te-au făcut să crezi (mai ţii minte ce frumos promiţătoare fluturau mănunchiurile de panglicuţe colorate atunci?). Unele se deszăvorăsc, altele nu. Tu ciocăneşti la toate şi păşeşti peste pragul celor pe care ţi le deschid. Încă mai crezi că-ţi alegi singur drumul? Ha, ha! Nu eşti decât un biet şoarece rătăcind într-un labirint... şi baţi la porţi...
Ca şi cum tu n-ai avea dreptul să ai o poartă a ta, pe care s-o deschizi când şi cui vrei…
Nu te-a invăţat nimeni că şi insignifianta ta fortăreaţă are o poartă (nu ţi-au spus nici măcar că ai o fortăreaţă!); aşa că, de ce ar fi fost nevoie să ţi se predea vreo lecţie despre cine-ţi ciocăneşte în poartă, cum, de ce, ce să faci dacă…

"Se alguém bater um dia à tua porta,
Dizendo que é um emissário meu,
Não acredites, nem que seja eu;
Que o meu vaidoso orgulho não comporta
Bater sequer à porta irreal do céu.

Mas se, naturalmente, e sem ouvir
Alguém bater, fores a porta abrir
E encontrares alguém como que à espera
De ousar bater, medita um puoco. Esse era
Meu emissário e eu e o que comporta
O meu orgulho do que desespera.
Abre a quem não bater à tua porta!"²

Ba nu! De fapt, ţi-au bălmăjit ei ceva, însă astfel încât să nu înţelegi nimic şi să faci exact pe dos, să laşi să-ţi intre oricine în templu: "Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el […]"
Care "Eu"? Eul care bate la porţile altora şi cere, întotdeauna cere, niciodată nu dă! Întotdeauna, când cineva iţi bate-n poartă, vrea ceva de la tine, ceva pentru care nu a făcut încă nimic. Şi pentru care nu va face, poate, nimic niciodată. "[…]voi cina cu el şi el cu Mine." …Dar care, dintr-un acces de ironică generozitate, îţi acordă graţia de a gusta din rodul propriei tale munci, din care El se înfruptă. Un om cu suflet negru, de toamnă…Cel ce te-a învăţat că furnica e rea, pentru că refuză să deschidă greierelui uşa cămării sale, cel ce te-a învăţat că şi greierii sunt răi, pentru că nu trudesc şi se îndeletnicesc cu cântatul… Numai Învăţătorul vostru are dreptul sa fie greiere!
Tu să fii furnică, fără zăvor la poartă. Tu doar să crezi, să asculţi, să te supui. Necondiţionat.
Tu nu ai drepturi, tu ai fost creat pentru a te supune; homunculus.
Iar eu? Mă mulţumesc să fiu cauza răului, sabia atârnată care a îndrăznit să se prefacă în pendul şi a amputat celui ce s-a pretins Unicul Greiere, glasul; sunt trâmbiţa vestitoare a celor ce vor fi să vie…
Să nu deschizi celor care-ţi vor bate în poartă! Chiar dacă ar pretinde că-s emisarii mei…
Gândeşte-te puţin… deschide celui ce nu-ndrăzneşte să bată-n poartă niciodată!

- III -

- Eva, mărul şi subliminalul -

"Şi iubesc visele fiindcă sunt subversive.
Fiindcă sfredelesc în carne şi restabilesc imanenţele
unei justiţii cinice"
(GEO BOGZA, "Reabilitarea visului" - revista "unu", nr.34/martie 1931)


Lumânări groase, cuibărite-n sfeşnice de circumstanţă, îşi amestecă mirosurile în încăpere. Parfumuri dulci, de fructe, parfumuri amare, de ierburi veninoase. La ferestre, draperii grele din brocart, pe suprafaţa cărora se închipuie imposibile ţesături de ramuri cu spini...
Mă mir cum de ard ca Roma-n vremea lui Nero şi nu se-aude nici un suflet urlând îngrozit de uriaşa dogoare: ajutor! pompierii! salvarea! popa! exorciştii! oricine!
Şi nu răzbate-n afară nici o geană de flacără, pe nicăieri...
Talmud, Berakhoth, 6: "Dacă ochiul ar putea vedea demonii care populează universul, existenţa ar fi imposibilă." Existenţa cui, mă-ntreb, a lor sau a mea? Dacă i-aş putea vedea în adevăratul lor chip, înseamnă că nu există. Sau eu nu exist. Şi-atunci, cum i-aş putea vedea? Sau, nu existăm concomitent; bineînţeles că-n atare situaţie n-am cum să-i văd. Ori poate, totuşi, existăm concomitent. Doar că nu ne cunoaştem după chip. Purtăm măşti. Haine de piele. Care ne fac invizibili şi orbi...
Visez că fug. Nu ştiu de cine, nu ştiu de ce. Îmi e groază. Groaza fiarei în faţa morţii. Nu ştie ce este, simte doar cum arde şi cum urlă-n ea, terifiată, fiecare celulă: nu! nuu! nuuu! Şi fuge, fuge şi arde, arde şi fuge şi tot sfârşeşte-n scrum. De ce mă tem? Nu ştiu, iar asta mă îngrozeşte şi mai tare. Mi-e frică de frică. Deodată, cărarea mi se frânge. În faţă, nevăzutul. Îndărăt, neştiutul. Care se-apropie, mă-ncolţeşte, îi simt răsuflarea-n ceafă. Nu! N-o să mă aibă! Păşesc în beznă. Pasul dat de hotărârea disperării. Ceea ce nu văd, nu există. Ceea ce nu ştiu... Pasul. Undeva, în urmă, un glas: "iată că omul a ajuns ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci"...
Cad. Nu văd nimic împrejur. Nu vreau să cad! De ce? De ce eu? Întind mâinile, să m-agăţ de beznă. M-am oprit. Nu mai cad. Încep, incetişor, să deschid ochii. În adevăr. Plutesc. Văd! Aerul mă ţine-n braţe. Mă mângâie. Alunec prin el, mai jos, mai sus, mai departe, şi mai departe. Tresar. Parc-am pierdut ceva. Ce? Frica. A rămas în urmă, a-nghiţit-o neştiutul. Asta i-a rămas unica pradă: groaza! Continui să zbor... să văd... să cunosc...
Mă-năbuş în încăpere. Lumânările fumegă, pâlpâie şi-nchipuiesc pe ziduri un teatru de umbre. Prea multe miresme, prea înghesuite. Spinii draperiilor se sumeţesc la mine, nu cumva să m-apropii, nu cumva să dezlipesc pleoapele încăperii. Tu dormi. Somn greu, fără vise. Şi totuşi tremuri. Lângă fruntea ta, se ofileşte un măr ...

" Elles deviennent le Diable: débiles, timorées,
vaillantes à des heures exceptionneles,
sanglantes sans cesse, lacrimantes, carresantes,
avec des bras qui ignorent les lois…
Elles baisent le serpent…"³

O, Barkozibà, tu nu eşti făclia slavei, chiar dacă te-ai numit singur Emanuel! Rămâi fiul minciunii, căci şarpele dimprejurul gâtului tău n-are aripi!
Zadarnic mai închipuieşti umbre de spaimă, zadarnic mai arunci foc pe gură, căci am aflat zborul în locul groazei!
Mi-am lepădat hainele de piele şi văd dincolo de măşti. Năpârca nu va ajunge niciodată dragon!
Smulg draperiile grele. Iluzia spinilor nu mă mai poate răni. Deschid larg ferestrele. Miresmele nu trebuie ţinute sub cheie. Umbrele se topesc. Vade retro! Îţi sărut fruntea. Deschizi ochii.Te iau de mână. Abia acum mă vezi aşa cum sunt. Încă mai tremuri. Facem primul pas împreună, dincolo de prag. Mărul rămâne în urmă, cu celelalte iluzii.
Vezi? Şi tu ştii să zbori, mon serpent...

1 Álvaro de Campos (Fernando Pessoa) - "Estou cansado", 24.06.1935

2. FERNANDO PESSOA – " Se alguém bater um dia à tua porta…"; 05.09.1934

3. JULLES BOIS - "Le satanisme e la magie", Paris, Chailley, 1895, pag.12