Călătorii în Oniria

E mai. Sau început de iunie. Sau un timp cumva, între... O zi însorită, cu un soare din ăla ca mierea, ca din amintirile primei copilării. Mă plimb pe aceleaşi străzi pe care mă duc paşii şi în lumea astălaltă, atunci când vreau să uit, să-mi amintesc, ori, pur şi simplu să mă bucur...

Mult verde de frunze, care ascunde ferestrele caselor pe lângă care trec, ninge cu flori de tei, în grădini explodează una după alta culori vegetale, fără nici un pic de respect pentu cronologia naturii: liliac, trandafiri, tuberoze, narcise, glicine, irişi galbeni... Pluteşte peste tot un iz de caprifoi... Ajung pe o stradă pe unde am trecut de multe ori, dar care nu există în lumea de dincoace. Pe la mijlocul ei e o casă ascunsă într-o cascadă de verdeaţă întunecată. Are trei caturi, un peron străjuit de două coloane în formă de joarde răsucite de viţă de vie, care se pierd undeva în sus (niciodată n-am ştiut unde se isprăvesc), ferestre vitrate, înalte şi înguste, iar înăuntru (asta ştiu, pentru că am fost acolo în alte vise), în toate odăile sunt candelabre negre în care licăresc lumânări roşii, iar lumina lor se joacă cu razele care vin din afară, închipuind un fel de dans perpetuu... Încetinesc paşii. De pe gard se revarsă un fel de val de flori mărunte, de un portocaliu care aproape arde privirea...şi peste tot, împrejurul meu, e un parfum nou, dulce-pişcător (aduce cumva, ca stare, cu cel de scorţişoară, dar nu e, e altceva), care mă ţintuieşte în loc. Inspir adânc. De undeva, din grădina din spatele casei, se aude un latrat vesel.

Mă trezesc. Trei noaptea. Închid ochii din nou. Înapoi...