Razna şi ramolismente

Această povestire trebuia făcută publică zilele trecute însă, probabil din aceleaşi motive ca şi întâmplarea istorisită în sine, nu s-a "executat" la timp. Inaugurăm, astfel, şi capitolul "restanţe mărturisite ca atare":

Când e să-i meargă omului tăti şeli pi dos, apoi îi merg, aflaţi de la mine!
Să luăm, de exemplu, ziua de 15 decembrie. Zi de leafă la „fabrică”, dedicată in mod tradiţional, făcutului banilor praf pe diverse chestii mai mult sau mai puţin utile (de obicei, mai puţin utile cu tendinţe de inutile total...cum ar fi cărţile, lectura, lucru ştiut, fiind o pierdere de vreme totală, după cum zicea un mecanic auto acum vreo 2-3 anişori, fiindcă „ce câştig îţi iese din asta? Nimic!” ) No, de astă dată, scopul preumblărilor mele prin prăvălii era unul chiar foarte util, atât mie căt şi vecinilor mei: achiziţionarea unui nou tablou electric, garnisit cu ceva monofazice şi de-alea de 10 şi de-alea de 20, ca să poată zburda în voie oscilaţiile intempestive de tensiune din reţea, fără a pricinui vecinilor mei somn sub cerul liber în prag de Crăciun, iar eu să mă salvez de potenţiale acuzaţii de piromanie.
Aşa încât, cu contuleţul „burduşit”de bănişorii pe care Statul – fiinţă vie, de sine stătătoare şi îndeobşte milostivă – mi i-a cedat din taxele şi impozitele plătite de mine, drept mulţumire pentru nenumărate nopţi nedormite, etc, etc. (şi, probabil, şi ca să-i facă în ciudă încălogofătuluipentruvreosăptămână, prepusul său accidental care, dacă ar putea, m-ar toca mărunţel pentru motive care n-au nici o legătură cu gradul şi cantitatea de profesionalism ale subsemnatei, ci cu dumnezeu ştie ce alte ...hmmm, chestii, neelucidate de nimeni şi care vor rămâne un etern mister... ) am purces întru achiziţia destinată evitării dezastrului.
Însă, ca orice muiere cu inima slabă, n-am rezistat şi-am descins, mai întâi, într-o prăvălie cu pantofi. Probabil că din cauza acestui act laş de cedare mi s-au întâmplat toate cele ce au urmat...
În prăvălie, o mamă proba în neştire încălţări, in vreme ce copila ei (să tot fi avut vreo 5 ani), fie groaznic de plictisită, fie suferind de ADHD – dacă ar fi să dăm crezare recentelor studii de specialitate, ţopăia brownian printre rafturile labirintice, chirăind oligotonic „nianianianianiaaaaaniaaaaaaaaaa!”. La un moment moment dat, ca în cazul oricărei mişcări browniene cumsecade, desfăşurate într-un spaţiu închis, juna particulă, încotoşmănată cu totul şi cu totul în „roz belea”, s-a ciocnit de particula foarte lungă şi îngulerată care eram, ce se zgâia la o pereche de cizme în timp ce se autosugestiona să nu cadă iar în păcat, fiindcă mai păcătuise deja de 5 ori la fel în ultimele 30 de zile. O privire în sus, pe sub marginile fesului roz cu moţ, un rânjet Cheshire style şi următoarele vorbe, pe un ton mârâit : „ Scuzzzeeee....pisssiii!” Subsemnata rămasă bouche bée ... În fine, mă reculeg niţel şi pornesc înspre prăvălia cu minuni tehnologice. Achit fericită obiectul dezirului meu de certitudini locative cu ultimii bani de hârtie, pardon, de plastic, din portofel şi pornesc apoi hotărâtă înspre supermarketul din colţ, pentru a rezolva şi problema frigiderului gol ... prin golirea contului, fireşte!
Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, după ce am umplut cu vârf coşul de târguieli cu tot felul de lucruri necesare întru fericirea papilelor mele gustative, îmi dau seama că habar nu mai am care este codul „cheii” contuleţului ! Ce să fac, ce să fac? Oareşcum jenată, dar încercând să fac eu prima haz de idioţenia situaţiei în care m-am aflat brusc, ies din rând, mă îndrept spre ieşirea din prăvălie târând coşul cu „prăzi” până în dreptul paznicului în braţele căruia îl depun spre păstrare, mormăind ceva despre bătrâneţe, bat-o vina, lecitină şi promisiunea unei reîntoarceri rapide, dupa ce rezolv problema nenorocitelor ălora de cifre. Ies, mă îndrept spre bancomatul aflat la vreo 10 metri, introduc în lăcaşul corect nenorocitul ăla de card, tastez codul....corect, iar cutia blindată îmi răspunde politicos, în scris, um că m-ar servi cu plăcere cu suma solicitată dacă ar mai avea ceva rămas prin sertare, ceea ce nu e cazul. Buuuun, OK, minunat, foarte bine, mă întorc fericită în prăvălie, îmi recuperez coşul cu târguieli din braţele cerberului de la intrare, mă aşez iar la rând (de astă dată de 2 ori mai lung decât atunci când îl părăsisem) şi...îmi dau seama că, deşi tastasem codul corect la bancomat... habar n-am pe care anume cifre le butonasem! Îmi iau inima-n dinţi şi aştept cuminte până ajung în dreptul casei de marcat, îi spun casierei care e problema mea, împărţim cumpărăturile din coş în 2 grămezi, una mai mică – pentru a o plăti cu ultima bancnotă de 50 de lei rătăcită prin portofel, iar restul – pentru a-mi încerca norocul/memoria cu cardul. Bineînţeles, am tastat un cod greşit! Las din nou cumpărăturile neachitate în coş (nici de-a naibii n-am vrut să renunţ la ele!), în grija casierei de astă dată, mă reped spre casa cu restul de pungi, intru, le trântesc în mijlocul holului, cu riscul de a crede pisicile c+ar fi ceva cadouri pentru ele şi pornesc să răscolesc cu furie prin toate sertarele după nenorocita aia de hârtie de la bancă în care e scris codul. N-am reuşit decât să fac o mizerie îngrozioare, că hârtia... nicăieri! Înfuriată şi frustrată la culme, mă ridic în mijlocul livingului şi privesc împrejur după vreun obiect pe care să-l sparg, ca să mă mai răcoresc....Şi, minune, privirea îmi cade pe un post-it mic, galben, lipit pe marginea unui raft, care conţinea, scris de mânuţa mea proprie, nenorocitul ăla de cod! L-am copiat pe altă bucată de hârtie, cu care, strânsă în pumn, am pornit înapoi spre prăvălie, val-vârtej. Mă duc direct la casă, dau coşul, dau cardul casierei, tastez apăsat ticălosul ăla de cod , iese bonul, iau pungile....STOP! „Dar cardul nu mi-l daţi înapoi, doamnă?” „Păi...vi l-am dat!” Poate chiar m-am tâmpit de tot şi nu mai ştiu ce fac, gândesc, începând să scotocesc prin geantă şi prin toae buzunarele după card. Ăla...nicăieri! Mă uit pe jos, casiera la fel, pe sub casa de marcat, casiera prin sertare, cardul... ioc! Înnebunită de situaţie, casiera se ridică în picioare, îmbrăţisează casa de marcat şi o smulge, literalmente, din lăcaşil ei. Dedesubt, ce să vezi?! În mijlocul unei grămezi de praf, firimituri şi coji de seminţe care naiba ştie cum au ajuns acolo, trona cardul meu cel buclucaş!

Concluzia: feriţi-vă din calea copilaşilor drăgălaşi şi rozulii care bântuie prin prăvălii zilele astea, fiindcă nu sunt copii adevăraţi! Sunt drăcuşori scăpaţi de sub control, care fac glume proaste cetăţenilor grăbiţi....