Scraps //16//

Una dintre caracteristicile scriiturii începutului de mileniu, zic eu, este faptul că nu mai e cazul acum să vorbim despre literatura „din ţară” şi cea „din diaspora”. Putem însă vorbi de literatura de limbă română, de limbă engleză, maghiară, franceză, spaniolă, italiană şi aşa mai departe. Grefată, eventual, pe specificităţile spaţiului cultural-geografic în care un autor sau altul crează. În plus, exerciţiul literaturii într-o anumită limbă nu mai constituie apanajul exclusiv al vorbitorilor nativi ai aceleia. Există autori români care scriu, de exemplu, în franceză, germană, italiană, tot aşa cum există autori germani sau arabi care se exprimă literar în română.
Trăim într-o epocă paradoxală în care, pe de o parte, observăm cum conflictele la nivel global se acutizează, nutrite de superficialitate, de cantonarea pe treptele de bază ale piramidei lui Maslow a dezideratelor individuale, iar pe de altă parte, la nivelul, n-aş spune al elitelor, ci mai degrabă al nişelor culturale, apetenţa pentru „altceva”, pentru cunoaştera altor perspective, a altor succesiuni de foneme, diferite de cea pe care fiecare o numeşte limba sa maternă. Iar asta nu doar din extravaganţă, nu doar din pofta de exotism, ci dintr-o nevoie organică de a înţelege nu doar faţetele, ci şi profunzimile „celuilalt”.

În egală măsură, literatura începutului acesta de mileniu, mi se pare că există deopotrivă sub semnul a două „zodii”: cea a (auto)expunerii ca exorcizare şi cea a dezideratului de a „pune mâna” pe glorie cu orice preţ...

Se scrie mult, mult prost şi mai puţin bine. Asta n-ar fi o noutate, lucrurile se petrec astfel cam de când a început omul să scrijelească pereţii peşterilor. Se citeşte şi se ascultă însă puţin. Nici asta n-ar fi tocmai o noutate, dar „autismul” ăsta, până la urmă social, pe mine una mă întristează însă cumplit...