Justement comme ca...

Treceam în seara asta, în drum spre casă, pe Ferdinand. Undeva, cam între intersecţia cu Horei şi cea cu Mătăsari, şi mi-am dat seama că două case, pe care le ştiam din copilărie, nu mai sunt. În locul lor vor creşte două namile din alea, cel mai probabil din beton şi sticlă. N-am văzut hăurile în din care vor creşte "balaurii". Erau bine ascunse după nişte garduri impenetrabile. Dar le-am ştiut, le-am simţit cum pândesc,le-am simţit adâncimea prevestitoare de urât, m-am înfiorat de frigul umed şi lipicios care ieşea din hău, anormal în seara asta de vară târzie, mi-a intrat în creier mirosul ăla... de ruine şi nu mai reuşesc să scap de el... Mirosul uitării...