Leapşa...înmulţită!

1. Elles se rendant pas compte, mai mult pentru Louise Walcott decât pentru Gaya. Pentru...hmmm, numele traducătoarei ediţiei româneşti, „moşite” de editura Univers : NICOLETTTE TILOI! „Puşcă” perfect cu universul lui Vian.:)) Oare cum trebuie citit: Nicoletîte Tiloá ???!!! De fapt, lăsând de-o parte toată atmosfera aia absurdă care mi s-a părut teribil de... viaţa mea de fiecare zi, ceea ce m-a făcut să mă îndrăgostesc până peste cap de cartea asta e primul paragraf din ultimul capitol:

„Ei bine, recitindu-mi notele, cred că nici măcar o dată nu v-aţi spus că cel care a scris e un tip care a studiat. Problemă de vocabular? Nu. După părerea mea, e mai degrabă pentru că lipsesc citatele din latină. La început am făcut eforturi, dar văd că m-am lăsat dus de val şi, în ciuda unui punct de plecare extrem de căutat, naturalul a ieşit la suprafaţă.”

2. Am rezistat cu greu tentaţiei de a spune Nouvelles Inédites in Oeuvres Complètes,(na, că m-a luat gura pe dinainte şi tot am zis-o!); în fine faptul e consumat, aşa că o să spun fără ocolişuri ce mi-a căzut cel mai cu tronc de-aici: Licantropul ! De ce? De drag! De dragul dietei lupului Denis, de dragul dezideratelor lui existenţiale şi de dragul antropoliciei . Dixit!

3. Tunelul. Pentru că, la cum am început, toată lumea s-ar fi aşteptat să spun L’Écume des jours. Ori, dacă n-am început cu ea, înseamă că voi fi avut vreun motiv întemeiat... Motivul nominalizării: pentru faptul că Juan Pablo Castel este chiar mai mult decât un neghiob, apelativ care l-a lăsat profund nedumerit; el este un neghiob masochist . Şi pentru că tot romanul nu este altceva decât o mizeră şi nesfârşită aşteptare...

4. Cum am devenit huligan. Pentru tot şi în special pentru actualitate. Pentru portretul “intelectualului român”, nu atât acela rostit, asumat de autor, cât acela care răzbate printre rânduri. Pentru statutul “înceţoşat” cu care Sebastian s-a ales din prea multă onestitate. Şi pentru o definiţie ca o operaţie fără anestezie:

„[...] cultura noastră de fiecare zi este dominată de două-trei idei nervoase, care bântuie o zi, o săptămână sau o lună prin reviste, cafenele şi redacţii, până la uzare sau plictiseală. Sub bătaia lor se aşează, cu voie sau fără voie, orice faptă, orice carte, orice om.”. Beeeei, ăştia, douămiiştii şi fracturiştii, auzirăţi?! (Paranteză: am descoperit, de curând, pe un blog, căruia, de altfel i-am şi pierdut urma, că un nu-ştiu-cine, plin de bune intenţii de altfel, s-a apucat să întocmească un „catalog” al douămiiştilor, în care cu spaimă am descoperit şi numele subsemnatei! Asta în situaţia în care, de câte ori am avut ocazia, am spus cât se poate de răspicat că n-am nici în clin , nici în mânecă cu grupul ăsta de tineri spumegânzi, radicali şi care consideră că literatura începe cu ei, iar cine nu-i cu ei, e sigur inamiculpublic numărul unu... Doamne fereşte, departe de mine asemenea gânduri...)

5. Banchetul, nu al lui Platon, ci al lui Kierkegaard. Pentru Constantin Constantius şi pentru procesele neînţelese prin care creierul meu l-a cuplat cu Paşadia. Pentru strălucita incursiune în perspectiva masculină asupra vieţii, chiar aşa incompletă cum e. Pentru parfumul ocult, conspirativ, care intrigă şi duce cu gândul la confrerii secrete. Şi pentru ... nu, nu pentru “re-amintire”, ci pentru acel, din punctul meu de vedere, fenomenal “LECTORI BENEVOLO!”, care alăturat restului, închide cercul şi , în acelaşi timp, demolează teoria conform căreia toţi oamenii se nasc egali: “Nu pot spune că mă distram, pentru că nu înţelegeam mare lucru[...]”, spune la un moment dat, modestul legător de cărţi Hilarius, definindu-şi astfel condiţia comparativ cu cea a personajelor cărţii pe care o publică şi în posesia căreia s-a trezit prin purul joc al hazardului.

Explicaţie: Am ales anume aceste cinci titluri şi nu altele pornind de la „excesul” numitei Zaza – nu ştiu dacă neapărat de zel sau de altceva – care a zvârlit, precum cavalerii medievali mănuşa, care , în cazul nostru este cuvântul contrabandă. Nu ştiu ce-o fi fost în mintea ei când a făcut-o, însă în mintea mea (nu tocmai în întregime acasă), rezultatele search-ului după acest key-word sunt cele ce se pot vedea..

Şi-ar mai fi, trebuie să recunosc, încă un motiv, datorat , evident, tot pisăloagei de Zaza: m-a somat, cât poate ea de imperativ, pe ym (şi poate, credeţi-mă pe cuvânt!) să-i servesc „chestii complicate”. Din cauza asta, era cât pe ce să-l bag în top si pe Carroll !

Post scriptum: Am spus că am lăsat de-o parte „Spuma Zilelor” dintr-un motiv întemeiat: acela că merită să fie prima într-o altfel de leapşă. Acea leapşă în care, cei ce „o iau”, trebuie să spună ce le-a plăcut, ce nu şi de ce, despre o carte. În cazul de faţă, sus-amintita „Spuma zilelor”. Cine răspunde primul, o dă mai departe şi are dreptul să aleagă un titlu nou. Acum, o „încasează” cetăţeana Zaza ( pentru că ea şi-o ia tot timpul:))), Măria Sa Hiacint şi domniţa Monica (pentru că nu le cunosc şi nu mă cunosc, deci e relativ dificil să mă prindă şi să mă păruiască pentru această ispravă)