Control freak

Îngrozitor! Cumplit! Traumatizant!

Lăsând de o parte faptul că, din acest motiv, fui nevoită a răspunde de enşpe ori întrebării "da' ce-i cu tine în halul ăsta? ţi-e rău?" (răspuns, evident puţin şocant şi suficient de dezamăgitor pentru curioşi), senzaţiile prin care am trecut până acum vreo jumătate de ceas când am ajuns, finalmente, în vastele mele apartamente şi lucrurile au reintrat pe făgaşul lor normal fură, alternativ şi concomitent, următoarele: febră, dezechilibru, confuzie, furie, frustrare, senzaţia că mă preumblu prin instituţiunea unde cu onor funcţionez, nu goală (pt. că asta n-ar fi aşa o tragedie, subsemnata nesuferind de pudibondericiozităţi) ci lipsită de mâini, incapabilă de orice, incapabilă până şi de a ţine minte simplul fapt că azi este vineri, iar nu miercuri, nu luni şi nici duminică, deşi mi s-a comunicat de cel puţin 27 de ori faptul.

N-am putut da telefoane pentru a da ordine şi indicaţii, n-am putut primi apeluri pentru a mi se raporta sau, după caz, aduce elogii.

Promit în mod solemn şi cu mâna pe obiectul profundei mele tulburări de azi, că n-o sămi mai uit nici o dată celularul acasă!!! Dixit!