Leapşa cu secrete... parţiale
Deşi secretul rostit public încetează să mai existe ca atare şi devine, eventual... focul fără de care fumul nu iese, deoarece don'şoara Optzecea m-a somat să răspund, voi încerca să-i satisfac curiozitatea. Asta numai şi numai pentru că neştiindu-mi (încă) tot poporul datele din buletin, secretul îşi mai păstrează, chiar şi parţial, atribute care l-ar îndreptăţi să poarte astă titulatură:
categoria "infracţiuni cu premeditare": începând de la etatea de 13 ani, până pe la vreo 19 (când am început să-mi completez veniturile din surse mai cu aură de "bussiness"), am tot furat,cu dibăcie, de prin toate buzunarele şi poşetele familiei sume mai mici sau mai mari; cu "prada" îmi târguiam nimic altceva în afară de... cărţi! Dacă voiam alte itemuri, le ceream de-a dreptul şi, dacă primeam răspunsuri negative, argumentam şi lansam acuze cumplite dimpreună cu ameninţări de părăsire a domiciliului (în cazul în care îmi doream foarte mult ceva, plusam până la sinucidere) şi, până la urmă,le obţineam. Tutunul se procura simplu, "în natură", direct din rezerva strategică, pentru doctori, a lui taică-meu, înlocuind, evident, golurile cu materiale având o consistenţă similară. Mă tăvălesc de râs şi-acum când mă gândesc la câţi distinşi reprezentanţi ai ordinului medicilor s-au bucurat de cartuşele alea de Marlboro pline cu vată!!!
Din aceeaşi categorie: da, onorată instanţă, recunosc! Până pe la 16 ani, umblam dimpreună cu "fratele meu de cruce" prin podurile caselor vecinilor, evident fără ca bieţii oameni să-şi fi dat vreo încuvinţare şi adunam toate plicurile şi vederile care aveau lipite pe ele timbre datate înainte de 1950! Aşa am făcut rost de o serie întreagă de timbre cu Adolf Hitler (aceeaşi imagine, semiprofil, pe fonduri diferit colorate), din cauza căreia am mâncat o bătaie soră cu moartea atunci când familionul a descoperit ce adunam eu cu sârg prin clasoare...
Categoria "sunt irecuperabili, dar sunt copiii noştri" : în vremurile străvechi ale copilăriei mele, pe când toţi ceilalţi congeneri se străduiau să-şi încropească cele mai impunătoare colecţii de surprize de "kent", "tipi-tip" şi altele asemenea, subsemnata colecţiona...lame de ras, noi şi perfect ascuţite. Colecţia mai supravieţuieşte şi azi, în vreo 2 cutii de pantofi aflate în podul casei din buricul târgului, unde mi-am petrecut primii 17 ani de viaţă.
Categoria "muncă cinstită" : în vremea claselor a V-a până-ntr-a X-a, mi-am câştigat banii "de coşniţă" compunând, "pe comandă", scrisorele de amor destinate nenumărator duduci. Tarif unic: 30 de lei bucata. Scump, dar cu efect garantat! Partea mai nasoală era aia că multe dintre respectivele duduci îmi erau colege şi eram nevoită să ascult ore în sir discuţii despre cât de mult o iubeşte cutărel pe cutărica, după cum rezultă din scrisorică. Ba chiar mai mult, eram nevoită să-mi dau şi eu cu părerea. Credeţi-mă pe cuvânt, efortul de a nu izbucni într-un "fă, proastelor, io am scris toate biletele astea, cutăreii nu vor altceva decât să vă facă capul mare ca să v-o tragă!", era extenuant.
Fără categorie specifică: am primit, o singură dată în viaţă, şpagă! O roată de caş de vreo 12 kile, de la Braşov, de la o asistentă medicală, ca s-o mut printre primele în lista celor care aşteptau contracte de muncă în Italia!!! În schimb, n-am dat niciodată şpagă nimănui, pentru că nici nu mă pricep şi nici nu vreau! De ce? Iac-aşa,de-a dracu' ce-i pielea pe mine!!!
În fine, pentru că mie nu prea-mi place să mă joc cu secretele nimănui, o să pun punct. asta nu înseamnă că dacă cineva dintre voi simte nevoia unei...spovedanii, nu poate s-o facă!:)))
NOTĂ: poza aparţine unui produs de dres glasul. Nu ştiu cât e de bun, pentru că n-am avut nevoie de aşa ceva niciodată...
0 voroave::
Post a Comment